Astăzi psihologii nu pot încă să clarifice, să lămurească foarte bine ce moşteneşte, de fapt, omul şi ce dobândeşte după ce se naşte. Atunci când începe să crească, copilul prezintă anumite manifestări. De unde vin aceste manifestări ale sale, aceste trăiri ale sale, de unde vine întreaga alcătuire a copilului? Vin din originile sale, adică sunt ereditare sau sunt dobândite?

Mulţi psihologi spun că, de cele mai multe ori, se vede clar că acestea sunt ereditare, că sunt trăsături moştenite de la părinţi. Vin însă alţi psihologi şi spun: Oare, toate acestea sunt bunuri moştenite? Sau, copilul, în pântecele mamei fiind, a avut anumite trăiri şi a fost influenţat? Sau, mai curând, imediat după ce s-a născut, a asimilat un anume gen de trăiri, odată cu afecţiunea mamei, a părinţilor în general şi a celor apropiaţi? Este oare posibil ca acestea să fie asimilate de aşa manieră încât să pară că sunt ereditare, să pară că le-a dobândit odată cu zămislirea?

Aceasta, desigur – dacă cea de a doua opinie este mai corectă – înseamnă că, în cele din urmă rămâne un foarte mic spaţiu, foarte mică probabilitate pentru ca ele să se datoreze eredităţii. Înseamnă că, dacă ne descotorosim extrem de greu de ceea ce moştenim, tot aşa de greu scăpăm în viaţa noastră, de cele mai multe din lucrurile pe care le dobândim în primii ani de viaţă, lucruri care ne apasă pe fiecare dintre noi. (...)

Acest lucru este foarte neclar, nu putem spune cu exactitate cât a moștenit și cât a dobândit copilul. Totuși, putem spune două lucruri cu multă certitudine:

Primul este acela că orice copil primește o moștenire ereditară. Cât primește, nu știm. Se spune, de cele mai multe ori, că moștenirea ereditară este mult mai mică decât credem noi. Mult mai mult este ceea ce dobândește copilul după naștere. Copilul simte totul. (...) Copilului i se transmite o anumită stare, o anumită zestre. Aceste prime trăiri, aceste prime influențe pe care copilul le primește din partea mamei, sunt o pecete atât de puternică în existența lui, încât pare a fi moștenire ereditară, deși nu este. Toate acestea au o mare importanță. Atât de adânc se înrădăcinează moștenirea dobândită încât, pentru a se debarasa de ea, mai târziu, când această moștenire este conștientizată, eforturile sunt extrem de mari, tocmai pentru că se confundă, aproape, cu moștenirea ereditară. Dacă mama va înțelege ce i se întâmplă și va dori ea însăși și se va strădui să scape de starea nevrotică, va ajunge, fără îndoială, să influențeze în aceeași direcție și pe copil. de aceea, mama trebuie să știe, mai întâi, că prin felul ei de a fi și de a trăi are asupra copilului o influență hotărâtoare pentru întreaga lui viață – care poate fi, din păcate, și de multe ori negativă – iar, în al doilea rând, că poate să ajute pe copil să se schimbe în bine dacă ajunge să înțeleagă ea însăși acest lucru.

Al doilea lucru este acesta: mai mult decât orice, copilul care vine pe lume are nevoie de libertate. Libertatea este o trăire fundamentală și o stare lăuntrică esențială pentru fiecare om, chiar din primele momente de viață. Toți spunem că fericirea la care este chemat omul din prima clipă a existenței sale și până în veșnicie, în preajma lui Dumnezeu, se întemeiază pe libertate. Este cu neputință ca omul să poată deveni părtaș al bucuriei, al fericirii pe care o dă Dumnezeu, dacă nu există portița libertății.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația copiilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, pp. 21-22, 27-28)

Îți mai recomandăm și: Copiii – între libertate absolută și nevoia reală de îndrumare

Se moştenesc nu păcatele personale, ci predispoziţia spre el