Uneori se blestemă omul pe sine, fără să-şi dea seama. Şi aceasta se întâmplă când are cineva duşmănie cu fraţii cei de o credinţă cu el şi nu vrea să se împace. Asemenea persoană când rosteşte rugăciunea „Tatăl nostru” se blestemă pe sine, fără să priceapă şi anume când zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, aceasta este ca şi cum ar zice: „Doamne, să nu mă ierţi după cum nici eu nu iert pe fratele meu!”. Dacă i se pare cuiva cuvântul acesta prea aspru sau de necrezut, atunci îl rog să caute în „Mărgăritarele” Sfântului Ioan Gură de Aur, şi anume la Cuvântul 19: „Despre Pocăinţă”, şi acolo va afla mai pe larg şi mai înfricoşat. Să ne gândim, fraţilor, că rugăciunea „Tatăl nostru” nu este o rugăciune alcătuită de oameni, ci Însuşi Domnul a lăsat-o Sfinţilor Săi Apostoli, iar ei au scris-o în Sfânta Evanghelie. Pentru aceasta se numeşte Rugăciune Domnească. Deci, când avem urâciune în inimă asupra unui frate şi zicem „Tatăl nostru”, atunci ne legăm noi înşine şi cerem ca să ni se închidă uşa iertări precum şi noi o închidem fraţilor noştri.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 362)