Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.

Unitatea celor doi soţi a fost consacrată de la începutul zidirii. Nu există greşeli în creaţie, de vreme ce Sfânta Scriptură mărturiseşte că „şi a privit Dumnezeu toate câte au făcut şi, iată, erau bune foarte”. Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi modul înmulţirii lui şi de aceea a impus unitatea celor doi întru unul, pentru ca să fie ţinut ipostasul vieţii prin iubire. Acel „iar femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19, 14) se referă la credincioşi, în care este pusă în lucrare voia Lui. În Vechiul Testament Dumnezeu i-a condus pe credincioşii Săi slujitori la unitatea adevăratei căsătorii şi le-a prezentat-o ca model, în cea mai de jos lipsă de învăţătură şi neştiinţă care domnea în vremurile de atunci.

Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol (zguduitură) nu va putea să o influenţeze, nici chiar socrii! Am silit, dacă ni se permite expresia, pe unii soţi ideali la o vârstă matură să ne lămurească din propria lor experienţă care este elementul necesar al căsătoriei şi nu ne-au ascuns că este dragostea. Doamne de bun neam ne-au descoperit, de asemenea, că: „Pe noi, ca femei, nimic altceva nu ne linişteşte şi nu ne aduce pacea, decât simţirea că soţul nostru ne iubeşte cu adevărat, numai pe noi. Din păcate, ca femei suntem suspicioase, influenţate fiind de mediu”.

Este nevoie de atenţie în faţa înrâuririi, ca să nu spun impunerii, părinţilor şi a mediului, de unde şi socrii au primit un nume rău. După căsătorie, îi sfătuim pe bărbaţi şi pe femei să înlăture amestecurile părinţilor sau influenţa oricăror altora, care este pornită spre distrugere.

După ce am primit plângerile soţilor şi neînţelegerile lor, făcând un oarecare pogorământ, le-am explicat însemnătatea şi înţelesul acestei mari taine şi i-am convins să reconsidere relaţiile lor prin prisma vieţii conjugale „după Hristos”. S-au convins de aceasta, cel puţin cei pe care i-am ascultat, care nu au fost puţini. De atunci trăiesc, după cum ei înşişi ne povestesc, plinătatea armoniei şi a păcii în familie, iar în ei înşişi foarte înalta taină a unităţii dintre ei.

Ei mărturisesc că s-a întors în ei simţirea primelor luni ale căsătoriei lor, deşi cei mai mulţi dintre dânşii sunt la o vârstă înaintată, în timpul căreia pornirile fireşti se află într-un moment de stingere, se ofilesc. Această constatare o întâlnim frecvent, chiar şi la aceia care au trecut prin ispite şi furtuni în viaţa lor atunci, când au restabilit legătura „în Hristos” a vieţii lor conjugale, care se tulburase.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 125-126)