O problemă mai intimă care trebuie lămurită este că cei mai mulţi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri, mai întâi, ceea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Naşterea de copii este o consecinţă, nu e un scop suprem al căsătoriei. Scopul este stimularea reciprocă pentru mântuire. Aşadar, este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate – să fie o lună de miere şi o viaţă de amar. Trebuie gândit dacă rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsătoriei. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită, de la început, când poţi să judeci – pentru că, dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci – nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, pentru că a văzut ceva superficial. El nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.

Trebuie să o iubeşti, să urmăreşti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are şi ea uneori îndrăzneală şi un punct de vedere. Nu trebuie să o desconsideri! „Nu prea văd eu cum ai dreptate, dar prea tare te iubesc, ca să te contrazic!” Vedeţi, iubirea leagă totul. Acesta e simbolul verighetei. Eşti obligat să o iubeşti cu toate forţele – bineînţeles, nu atât cât pe Dumnezeu – şi ea este obligată să se supună. Nu este o umilinţă în sensul în care azi oamenii ironizează supunerea femeii, din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Soţul să-şi iubească soţia şi soţia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Se zice chiar în rugăciunile de la nuntă: „Ca să dăinuiască în veci căsătoria lor!”.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 111-113)