Mai degrabă invers! Față de Dumnezeu nu simțim nici o datorie. Dacă am simți asta, am muri sau am fi sfinți în două săptămâni. Dumnezeu ne-a dat darul vieții și darul mântuirii fără să înscrie în noi un simț al datoriei. Din această cauză ne și permitem să fim atât de nesimțitori! Dumnezeu a pus în noi doar simțul Bucuriei, simțirea desfătării de a fi cu El, de a fi iubiți de El! De aceea suntem însetați de iubire! Și, după ce ne-am întors fața de la El și am rămas numai cu setea, cu acest dor nestins în noi, a pus acolo, în hainele noastre de piele, durerea! Durerea e strigătul Lui dinlăuntru nostru: „Adame, unde ești?“, „Unde ești, Siluana?“, „Unde ești, Bogdan?“. Față de acest strigăt suntem datori, omul lui Dumnezeu! Datoria o simțim față de noi înșine și față de cel de lângă noi. Când zicem noi: „Vai, nu se mai poate așa, mă bate Dumnezeu!“, e conștiința noastră, pârâșul nostru dinlăuntru care ne ceartă. Eu pot simți doar durerea și plăcerea. Eu simt durerea mea. Eu am datoria față de mine să ies din această durere. Să aflu Calea. Pentru că eu știu în adâncul meu că Dumnezeu mă iubește și că nu m-a creat pentru suferință. Față de mine simt că am datoria să mă re-leg de Izvorul Bucuriei de Care m-am rupt. Și, cum nu pot trăi nici o bucurie fără aproapele meu, voi simți și față de ei o datorie. O voi simți, pentru că de el mă rup sensibil, simțind asta, pentru că el se rupe de mine rănindu-mă. Și simt durerea și simt că sunt dator să fac ceva ca să nu mai sufăr! Ruperea de Dumnezeu n-o simt, n-o mai simt, și atunci eu nu mai simt această datorie. Dar știu, am aflat și aflu la momentul oportun că Dumnezeu mă iubește și bate la ușa inimii mele. Abia atunci am datoria să ascult acest Cuvânt și să-L urmez ca să fac ce-mi va cere pentru a ajunge la Bucuria după care tânjesc. și să văd ce-mi cere să fac mai departe. Și, mai departe, voi învăța de la El cum să mă iubesc pe mine și cum să-l iubesc pe aproapele. Filantropia e iubirea lui Dumnezeu față de om și iubirea omului față de om cu această iubire a lui Dumnezeu.