Ce semnifică istorisirea despre Bel şi cine sunt Daniel şi împăratul Darius care cunosc urmele celor intraţi [în Templu] că sunt [urme] de bărbaţi, femei şi copii?

Fiecare om care trăieşte în neorânduiala vieţii - căci aşa se tâlcuieşte Babilonul - îşi face sufletul său templu lui Bel, adică diavolului. Dacă în sufletul omului este Daniel, adică Legea lui Dumnezeu - căci Daniel pe limba evreiască înseamnă judecata lui Dumnezeu -, acesta îl povăţuieşte pe Darius, adică mintea care este rege, anume că urmele celor din Templu, adică din suflet, sunt ale bărbaţilor, femeilor şi copiilor care umblă pe acolo, adică ale mâniei, ale poftei şi ale necunoştinţei. Dar când împăratul, care este mintea, a aflat aceasta, le predă judecăţii, adică Legii lui Dumnezeu, spre completa lor nimicire. Iar praful împrăştiat pe jos arată nevoinţa ascetică şi smerenia. Căci prin acestea devin evidente pentru minte urmele patimilor care aleargă încoace şi încolo în suflet.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 90)