Icoanele, așa cum vedem din etimologia cuvântului (εἰκών– imagine în oglindă, reprezentare vie), sunt imagini, reprezentări fie ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale sfinților sau ale îngerilor. Ele împodobesc bisericile și casele noastre, nu doar datorită caracterului lor estetic, ci și caracterului lor liturgic - pentru că, fiind imagini sacre, ne dau sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu sau a sfântului reprezentat în icoană.

Prin intermediul icoanelor, oamenii contemplă Împărăția lui Dumnezeu și intră într-un dialog direct cu divinitatea, căci așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”.

Pentru că sunt reprezentări ale unor persoane sfinte, ele nu sunt realizate oricum, ci după criterii precise, impuse nu atât de regulile artei și ale culturii, cât de doctrina bisericii. Aceste criterii sunt cuprinse în așa numitele Erminii ale picturii, care ne arată cum trebuie zugrăvite diferite scene iconografice sau chipuri sfinte.

În iconografie, accentul nu cade asupra personalității artistului, ci asupra chipului sfântului, căutându-se a se exprima cât mai bine semnificația evenimentului pictat. Aceasta se înțelege și dacă ținem cont de faptul că icoanele exprimă în mod vizibil, cu ajutorul culorilor, Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce a făcut ca în decursul veacurilor icoana să mai fie numită și Biblie a neștiutorilor de carte.