În toamna anului 1538, Petru Rareș a trăit o mare cumpănă în viața sa, fiind nevoit să părăsească țara Moldovei, invadată de Soliman Magnificul, în fruntea unei armate de 150 000 de ieniceri, sprijiniți de tătari și de polonezi. Părăsit de sfetnicii și boierii săi apropiați, fiul Sfântului Ștefan cel Mare a găsit adăpost la Mănăstirea Bistrița, în drumul său spre cetatea Ciceului.

Aici, în fața icoanei Sfintei Ana, Petru Rareș a înălțat poate cea mai fierbinte rugăciune din toată viața sa. Cronicarul a așternut atunci pe hârtia veche toată întristarea voievodului cel fugărit de turci pentru dreapta sa credință. A înmuiat pana în călimara cu cerneală îndoită cu lacrimi și a scris:

„Atunci am văzut că nu le voi putea sta împotrivă și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița și, intrând în sfânta biserică, am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așișderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduință lui Dumnezeu și Prea Curatei Lui Maici că, de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare. Iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu, dând multe laude, făcând danie pentru mine și eu, dându-le sărutare, am zis: «Părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați!» Și m-am dus prin locuri pustii… (…) Și mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid, și l-am înfrumusețat și pe dinăuntru, și pe dinafară”.

Acest fragment a fost adăugat și în actul de danie făcut de domnitor la întoarcerea sa în Moldova, după trei ani de pribegie.