Pentru răscumpărarea noastră, Mântuitorul Își oferă, de bunăvoie, cinstea și onoarea, socotit fiind împreună cu cei fără de lege, fiind scuipat, lovit, purtat dintr-un loc în altul, pentru a fi judecat. Își oferă Trupul să fie batjocorit, sfâșiat, acoperit de răni, dându-și ultimul strop de sânge. Atât a costat răscumpărarea sufletului nostru, răscumpărarea plătită de Însuși Dumnezeu. Aceasta este, deci, valoarea unui suflet!

Cea mai potrivită comparație a valorii sufletului este cu însăși viața omului, căci bunurile lumii fără viață nu au nicio valoare. De aceea, Sfânta Evanghelie numește uneori sufletul și viață: „Căci cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Ne punem întrebarea: De ce îl numește Sfânta Scriptură pe om, în multe locuri, „suflet”? Răspunsul este pentru valoarea cea mare ce o are sufletul față de trup. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se cheamă om fără suflet. Mântuitorul, cu prețul vieții Sale, ne-a răscumpărat din robia diavolului, în care căzuse omenirea. Iisus Hristos s-a pogorât la noi lăsând Cerul, născându-Se într-un adăpost pentru vite (loc în care niciunul dintre noi nu ne-am născut), trăind într-o nespus de mare sărăcie, încât a putut zice: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi. Fiul Omului, însă, nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20). Și cât ne temem noi de sărăcie!

(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, p. 22)