(Un cuvânt al Părintelui Porfirie despre aspectele lăuntrice ale lucrării Rugăciunii lui Iisus, cuvânt rostit unor ucenice, în vremea aceea mirence, mai târziu monahii la Mănăstirea Hrisopighis din Insula Creta.)

Omul caută în cer bucuria și fericirea. Caută veșnicul, departe de toți și de toate; vrea să găsească bucuria în Dumnezeu. Dumnezeu însă este taină. Este tăcere, este nemărginire, este totul. Îndreptarea sufletului spre cer o are toată lumea.

Toți caută ceva ceresc. Către Aceasta se îndreaptă toate ființele, chiar și inconștiient. Către Acesta să vă îndreptați și voi mintea! Să iubiți rugăciunea, vorbirea cu Domnul. Totul este însă iubirea, dorul după Domnul, Mirele Hristos. Să deveniți vrednici de dragostea lui Hristos. Ca să nu trăiți în întuneric, trebuie să apăsați pe butonul rugăciunii, încât să vină lumina dumnezeiască în sufletul vostru. În adâncul sinelui vi se va arăta Hristos. Acolo, în adânc, este Împărăția lui Dumnezeu: "Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este" (Luca 17:21).

Rugăciunea se săvârșește numai cu Duhul Sfânt. El învață sufletul cum să se roage. Noi nu trebuie să facem mare lucru - să ne adresăm lui Dumnezeu precum un rob smerit, cu glas rugător și care cere mângâiere. Atunci rugăciunea noastră va fi bineplăcută lui Dumnezeu. Să stăm cu credincioșie în fața Celui răstignit și să zicem: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". Aceasta spune totul. Când omul se va pune cu adevărat la rugăciune, într-o fracțiune de secundă se coboară harul dumnezeiesc. Atunci omul devine plin de har și le vede pe toate cu alți ochi. Totul este să iubim cu adevărat pe Hristos, rugăciunea și cercetarea scrierilor sfinte. Dacă luăm un întreg și-l tăiem într-un milion de părți, doar o părticică din acest milion este lucrarea omului.

Intrăm în rugăciune fără să ne dăm seama. Trebuie însă să fim într-o atmosferă cât mai potrivită. Gândul neîncetat la Hristos, studiul scrierilor sfinte, muzica psaltică, prezența candelei aprinse, arderea de tămâie făuresc atmosfera potrivită, așa încât toate să devină simple - precum spune Solomon în Înțelepciunea sa, "întru simplitatea inimii" se face rugăciunea. Se umple de bucurie inima noastră auzind cuvintele dumnezeiești. Această bucurie, această veselie a inimii este străduința noastră proprie pentru a intra în atmosfera rugăciunii - "încălzirea", cum ar spune atleții.

Nu trebuie să uităm cuvintele spuse de Domnul: "Fără de Mine nimic nu puteți face" (Ioan 15,5). Însuși Domnul ne va învăța rugăciunea. Nu noi singuri o vom învăța, nici nimeni altul o va face. Nu cumva să spunem: "Am făcut atâtea închinăciuni, mi-am asigurat harul"; ci să cerem să strălucească Lumina curată a dumnezeieștii cunoștințe înlăuntrul nostru, pntru a ne deschide ochii duhovnicești și pentru a înțelege sfintele Sale cuvinte.

În acest fel. fără a înțelege prea bine, Îl iubim pe Dumnezeu așa, simplu, fără încordări, încercări sau luptă. Ceea ce pentru om este greu, la Dumnezeu este ușor. Pe Dânsul dintr-odată Îl vom iubi, când ne va umbri harul. Dacă-l iubim mult pe Hristos, Rugăciunea Sa se va rosti singură. El va fi mereu în inima și în mintea noastră.

Iubirea pentru Dumnezeu este mai presus de celelalte iubiri atunci când se manifestă ca mulțumire. Căci este nevoie să iubim, dar nu din datorie - ci, așa cum trebuie să ne hrănim trupește cu mâncare, la fel trebuie să ne hrănim duhovnicește cu iubire. De foarte multe ori ne apropiem de Dumnezeu din nevoia de a avea undeva un sprijin, fiindcă nu găsim odihnă în cei din jur, simțim pustiul duhovnicesc.

Dumnezeiescul har ne învață care este datoria noastră. Însă pentru a-l atrage este nevoie de iubire, de dorință pentru aceasta. Harul vrea dor de Dumnezeu. Iubirea este suficientă pentru a ne aduce în starea potrivită Rugăciunii. Hristos va veni singur și va adăsta în sufletul nostru - numai să găsească aici anumite lucruri care să-L mulțumească: intenție bună, curată, binevoitoare, smerenie și iubire. Fără aceste lucrușoare nu putem spune: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă".

Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când Îl chemăm "Doamne Iisuse Hristoase", trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nicio opreliște; să fie slobodă de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să ajungem să-L iubim și să ne iubească. Dacă avem însă în noi vreo judecare, vreo osândire - există și în acest caz un secret: să cerem iertare sau să ne mărturisim duhovnicului. este vorba de smerenie, după cum spuneam. Dacă te schimbi aplicând pas cu pas cuvintele lui Dumnezeu și nu ai remușcări de conștiință, ci pace, liniștire duhovnicească și lucrezi lucrarea cea bună, intri încet, ușor, în Rugăciune, fără să-ți dai seama. Mai apoi aștepți simplu, încet-încet, până va veni harul.

În orice lucru care se întâmplă înlăuntrul vostru să aruncați greutatea responsabilității pe voi înșivă. Să vă rugați cu smerenie ca nu cumva să vă îndreptățiți pe sine. Rugați-vă! Cea mai mică cârtire împotriva aproapelui vă înrâuresc sufletul și nu vă mai puteți ruga. Iar Duhul cel Sfânt nu îndrăznește să de apropie când găsește sufletul într-o asemenea stare.
Părinții bisericii socotesc Rugăciunea lui Iisus ca fiind cea mai eficace, numind-o "monologhisti" - dintr-un cuvânt, adică dintr-o propoziție; este cea mai scurtă și cea mai simplă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". Cheia vieții duhovnicești este Rugăciunea.

(Părinții contemporani ne vorbesc despre războiul cu metaniile în mână, Un cuvânt al Părintelui Porfirie - Avva Porfirie Kavsokalivitul, Familia Ortodoxă, pp.19-2)