Un altul, pe nume Ptolemeu, via­ţă de fapte bune anevoie de povestit iscusind la început, a locuit dincolo de Schit, într-un loc ce se cheamă Scara, întru care, pentru că era departe de apă la optsprezece stadii, niciunul din călugări n-a putut locui. Iar acela ţinea vase de lut şi burete, adunând în vase roua care se pogora în decembrie şi ianua­rie; şi, aşa punând-o în vase de lut, i-a ajuns lui timp de cincisprezece ani; iar în toată această vreme n-a vorbit deloc cu nimeni. Deci înstrăinându-se de folosul cel învăţătoresc [de la dascăli] şi de vorbirea Sfinţilor Părinţi, ca şi de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atâta s-a nebunit abătându-se din calea cea dreaptă, încât a căzut în eresul cel fără de Dumnezeu, vrăj­maşul punându-i acestuia în minte să zică că lucrurile nu au nicio fiinţă, că toate sunt simple şi lumea se poartă de sineşi.

Apoi, intrând cu totul în sufletul lui, zicea: „Acestea dar astfel fiind, ce te împilezi pe sineţi aşa în deşert, că ce te va folosi pe tine, nefiind răsplătire? Şi ce plată ţi-ar ajunge ţie pentru atâtea osteneli? Sau cine este cel ce îţi răsplăteşte ţie? Şi care este judecata cu care îngrozeşte Scripturile, toate fiind fără Pronie?"

Cu aceste gânduri sataniceşti fiind stăpânit ticălosul Ptolemeu, depărtându-se de pustnicie, se povesteşte despre el că um­bla cu capul pe sus, ieşit din minţile cele după fire până în ziua de astăzi, rătăcea prin Egipt, dându-se pe sine îndrăcirii pântecelui şi beţiei, nevorbind nicidecum cu nimeni şi înconjurând aşa mut târgul, se arăta pe sine jalnică privelişte şi vrednică de plâns creşti­nilor spre batjocura celor ce nu cunosc viaţa noastră [creştinească]. Şi o atât de mare şi netămăduită primejdie l-a ajuns pe ticălo­sul Ptolemeu din părerea cea dobitocească [iraţională], încât se socotea pe sine că are o cunoştinţă mai presus de toţi Sfinţii Părinţi, nevorbind [de fapt] niciodată cu dânşii, ca prin învăţătura acestora să se povăţuiască, ci, nepovăţuit aflându-se, în cel mai dede­ subt fund al morţii a căzut; căci cei ce nu au povăţuire, aceia cad ca frunzele.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 97-98)