„Cei mai mulţi care îşi pierd sufletele şi le pierd pentru neînfrânarea limbii și vorbirea de rău”

Cuvinte duhovnicești

„Cei mai mulţi care îşi pierd sufletele şi le pierd pentru neînfrânarea limbii și vorbirea de rău”

Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana!

O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi, este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă ‒ iubirea ‒ este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei Cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!

Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea ‒ mică sau mare ‒ a vorbirii de rău, „viermele neadormit” care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.

Patima vorbirii de rău destramă unitatea mănăstirească şi societatea creştină, şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ceea ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie, Iubirea şi Credinţa. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!”. Așadar, deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.

De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare dintre ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de „plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru”.

Cu toată străjuirea, „păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa” (Pilde 4, 23).

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. I, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 43-44)