Isihastul este chip al îngerului pe pământ, care prin hârtia doririi și slovele sârguinței și-a izbăvit rugăciunea sa de lenevire și trândăvie. Isihast este cel care strigă cu tărie: „Gata este inima mea, Dumnezeule” (Psalmul 56, 10). Isihast este acela care zice: „Eu dorm, dar inima îmi priveghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Cel care a dobândit isihia (liniștea) cunoaște adâncul tainelor. Dar nu a coborât la acesta până când mai întâi n-a văzut și n-a auzit tumultul valurilor – care poate l-au și stropit – ori șuieratul vânturilor, (adică al patimilor). Urechea care se găsește în liniște aude de la Dumnezeu lucruri minunate.

Isihast este cel care se îndepărtează de toți fără ură, pentru că nu voiește să piardă dulcețile lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara, 2000, p. 474-475)