Să căutăm deci să recâştigăm moştenirea pierdută, să avem frică şi credinţa în Dumnezeu, însă fără a-I cerceta intenţiile. Mintea noastră este prea mică şi nu poate cuprinde infinitul. Noi înşine nu putem şti cum iau naştere gândurile noastre atât de variate; cum vom avea deci pretenţia să declarăm că am înţeles intenţiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afundă în cercetare se rătăceşte căutând să afle ce şi cum lucrează Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate să-L înţeleagă. Când copilul suge laptele mamei nu se întreabă cum şi de unde vine el, ci soarbe şi se satură. Aşa şi noi să luăm din Dumnezeu ceea ce ne trebuie nouă, ceea ce ne vindecă sufletele noastre. Dumnezeu este chiar în noi înşine, dar noi nu ştim. Hristos ni-L descoperă nouă înşine; pe El să-L ascultăm, El este Mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat învăţături. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Să împlinim, deci, cuvântul lui Hristos şi vom şti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trăi împreună cu El, căci El va veni şi Se va odihni şi-Şi va face locuinţă în inima celui ce-L iubeşte. Dumnezeu ne cere iubirea şi prin iubire El ne trimite şi cunoştinţă.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu devine un teolog fără să ştie şi fără să vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aşeza pe cei curaţi, pe cei care ascultă glasul lui Dumnezeu, care ni S-a făcut nouă cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, aşa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile şi, când s-a întors, nu slăbise deloc, ci era plin de strălucire. Acea strălucire simboliza focul divin din sufletele drepţilor, ce se va arăta la înviere. Sufletele acestea devin o biserică a lui Dumnezeu, pentru că ele au lăsat totul, ca Maria, sora Martei, şi s-au aşezat la picioarele Domnului.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină, București, 2010, p. 134)