Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El Însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeți-Mă pentru lucrurile acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac: Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi însă Îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi și în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. (Ioan 14, 10-21) (Sâmbătă în săptămâna a șasea după Paști)

Evanghelia zilei trecute se încheie cu aceleași cuvinte cu care începe textul acestei zile: cuvintele Domnului Iisus nu sunt proprii, particulare, „originale” în sensul de azi al termenilor. Preluând cuvintele de la Tatăl, Fiul nici nu plagiază, nici nu imită, fiindcă nu caută originalitatea cu orice preț, ci lucrarea mântuitoare. Dar învățătura despre conlucrarea Tatălui și Fiului, tocmai fiindcă Fiul este întru Tatăl și Tatăl întru Fiul, nu e chiar lesne de înțeles. Poate fi văzută ca un concept abstract, deși nu e. Există o continuitate între Tatăl și Fiul în ambele sensuri, care poate fi sesizată într-o oarecare măsură și la oameni. De pildă, într-o familie în care o meserie se transmite din tată în fiu, se poate spune că fiul continuă lucrarea tatălui său. Acest lucru e chiar mai evident, de exemplu atunci când e vorba despre o cercetare științifică. La fel se mai spune că un artist moștenește talentul tatălui său și îl perfecționează. Dar la oameni această continuitate e unidirecțională. Ea e mai vizibilă atunci când tatăl dispare din prim-plan, ceea ce la Dumnezeu este cu totul altfel, fiindcă la El nu există timp. Mai mult, nu există nici un fel de contradicție, neconcordanță ori nepotrivire între Tatăl și Fiul, ceea ce la tați și fii poate exista adeseori. De aceea, credincioșii care fac lucrările cerute de Hristos, îndeobște guvernate de porunca unică a iubirii – de Dumnezeu și de aproapele – îndeplinesc nu porunca Fiului, ci a lui Dumnezeu. 

Plecarea lui Hristos dintre ucenicii Săi, iar apoi dintre noi, nu este o plecare ca a unui învățător care iese la pensie și lasă învățăceilor prezența sa doar prin ceea ce le-a predat. Hristos nu e maestru emerit și nici nu pleacă într-un concediu pe perioadă nelimitată atunci când Se înalță la ceruri. Nu Se duce la odihnă bazându-Se pe faptul că ucenicii și-au învățat lecția și se vor descurca. El trimite în lume pe Duhul Sfânt, numit aici „Mângâietor”, respectiv „Duhul Adevărului”, Care lucrează întocmai. Așa e numit și în rugăciunea începătoare a tuturor slujbelor: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului...”. Este Mângâietor fiindcă aduce pace în sufletele celor care Îl primesc, le liniștește tensiunile, războaiele interioare și este Duhul Adevărului, fiindcă învățătura lui Iisus, Care este „Adevărul”, continuă în El, iar atunci când oamenii stau în legătură cu El sunt feriți de minciună, de iluzie, de aparențele înșelătoare ale celor pe care le văd zi de zi, dar care se pot observa și cât de trecătoare sunt, chiar dacă ar fi seducătoare. 

Tocmai de aceea spune Iisus că lumea nu-L cunoaște pe Duhul Adevărului, fiindcă lumea nu se guvernează, din nefericire, după realitatea profundă a stării de fapt. Lumea are tendința de a cosmetiza adevărul ca să nu fie atât de „dur”, de a ascunde aspectele neplăcute ale vieții sau de a ocoli greutățile. De a colora adevărul prin „minciunele nevinovate”. Ba chiar de a face moartea aproape invizibilă. De altfel, așa facem și noi de cele mai multe ori în viața de zi cu zi și nu e neapărat de condamnat. Nu înseamnă că trebuie să căutăm cu lumânarea greutățile, durerile, ispitele, doar ca să credem că pe această cale de chin se află Duhul Sfânt. Dar e bine să știm atunci când judecăm oamenii și situațiile din aparențe și când ne grăbim în a da verdicte, nu suntem în Adevăr. Iar ca să ajungem la statornicia adevărului, e bine de știut că e nevoie să trecem și prin stări cel puțin neplăcute. 

Iisus le spunea ucenicilor: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea”. Acest lucru era real, fiindcă urma să fie judecat, condamnat și ucis, „anihilat” de adversari. Cel mort, după ce e îngropat, nu mai poate fi văzut de cei vii. Dar apoi mai adaugă: „Voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”. Aceste cuvinte s-au împlinit la Învierea Domnului. E lesne de observat că Mântuitorul nu S-a arătat lumii întregi după Înviere, ci numai unora dintre cei fideli Lui. Aceasta, nu pentru că S-ar sfii să fie văzut de toată lumea. Dumnezeu, dacă ar vrea, ar face o minune care să convingă pe toți de puterea Sa nemăsurată și ar putea, de exemplu, să sperie pe cei mai necredincioși așa de tare încât ei să creadă în El, dar de frică. Însă la ce ar folosi? Evanghelia Lui e a păcii, a dragostei și a libertății. Nu cheamă pe nimeni cu forța, nu obligă. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”, încheie Domnul. „Iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”.