Necazurile pe care le îndură păcătosul sunt mai puţin trimise de către Dumnezeu, cât îngăduite de către acela şi suportate drept consecinţe ale ieşirii din legătura lui cu Dumnezeu, Izvorul de viaţă dătător. Păcatul este conceput ca o boală contractată de către Adam şi transmisă pe cale ereditară urmaşilor lui, o boală mortală de care este atinsă firea omenească în întregime şi care o duce la păcat. Osândele nu sunt pedepse cu caracter juridic – ci consecinţe organice ale unei slăbiri a vieţuirii în Dumnezeu, precum un mădular care, în pofida faptului că este viu, tinde spre stricăciune atunci când nu există o circulaţie normală a sângelui.

Dumnezeu nu vrea suferinţa fiinţei umane: dovada este că suferinţele, fiind prezente ca urmare a păcatului, El Însuşi le ia asupră-Şi, pentru a le transforma în remediu de nepătimire şi de nemurire. Prin Întruparea mântuitoare, prin consecinţele ce revarsă milostivire ale Uniunii ipostatice şi, mai ales, ale transmiterii către om a nepătimirii, aceste necazuri primesc de la Dumnezeu caracterul de „antidot al păcatului”, de leacuri. Aici se vede caracterul terapeutic al suferinţei: ceea ce constituie simptomul bolii devine remediul ei, în funcţie de supunerea celui care acceptă suferinţele şi le primeşte ca venind de la Dumnezeu, pentru a lui mântuire, urmând cuvântul tâlharului de-a dreapta: „Şi noi pe drept”. Această dreptate este pentru noi, nu împotriva noastră, după cum Legea este pentru om.

Dumnezeu nu creează răul

Comentându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, părintele Stăniloae spune că Îi este propriu Divinităţii, Bunătăţii supreme, să schimbe răul în bine: Ea a inventat, spune Sfântul Cabasila, încă dintru început suferinţa morală, necazul şi moartea faţă de păcat. Însă nu a inventat răul care nu exista, căci Dumnezeu nu creează niciun rău, iar răul nu este o creatură. Şi, pentru a nu fi acuzat că a trimis rele neamului omenesc, El Însuşi a ales să pătimească aceste rele şi să facă din ele bunătăţi. Însă, ceea ce este consecinţa îndepărtării de Dumnezeu, Izvor a toată bunătatea, devine mijloc de a ne apropia de El, chiar printr-o convertire, o întoarcere. Odată cu apariţia păcatului, Dumnezeu a îngăduit moartea şi suferinţa nu pentru a-l osândi pe păcătos, ci pentru a oferi un leac celui bolnav.

Moartea a fost tolerată de către Domnul „pentru ca păcatul să nu fie veşnic”. Părintele Stăniloae redă, de asemenea, cuvintele Sfântului Metodie al Olimpului, ca nu cumva omul, fiind veşnic, purtând în el păcatul, să se nască spre osândă veşnică. Pătimirea şi moartea, care sunt posibilităţi ale firii create, lucrări precum suferinţa şi moartea prin păcat, sunt folosite de către Dumnezeu ca mijloace de nepătimire şi de nemurire. Dumnezeu a convertit la propriu suferinţa şi moartea. El le-a întors făcând din ele căi mântuitoare. Însă a făcut aceasta trecând El Însuşi şi prin suferinţă şi prin moarte, reorientându-le şi investindu-le cu întreaga Lui viaţă divino-umană. El le-a convertit şi îndumnezeit, ele au devenit întru El, transfigurate prin nepătimirea pe care El le-o transmitea, suferinţă dumnezeiască şi moarte dumnezeiască. Astfel suferă şi mor creştinii, având părtăşie cu Hristos şi cu toate urmările Întrupării.