Este bine să ştie cel ce se spovedeşte că are mare datorie de a-şi face canonul dat pentru a scăpa de chinul cel veşnic al iadului. Vedem în dumnezeiasca Scriptură că prin canon s-au curăţit toţi cei ce au păcătuit înaintea Domnului. Astfel, sora lui Moise, de nu ar fi fost izgonită afară din tabără 7 zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă cel ce a desfrânat în Corint nu s-ar fi dat satanei, atunci nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Corinteni 5, 1-5). Astfel şi cel ce a primit canonul şi nu-l face, nu se poate curăţi de lepra păcatelor şi nici sufletul său nu este slobozit din robia dracilor.

Împăratul David, primind canon de la Dumnezeu pentru păcatele sale, a fost izgonit din împărăţia sa de însuşi fiul său, Abesalom, umblând prin munţi şi văi cu picioarele goale, ocărât şi împroşcat cu pietre de femei şi defăimat de toţi. Iar noi căutăm să-L îmblânzim pe Dumnezeu fără nici un canon?

Împăratul Teodosie cel Mic a făcut un mare canon în Mediolan, pe care i l-a rânduit Sfântul Ambrozie. Alt împărat, pentru că a făcut o ucidere, s-a canonisit să meargă deasupra unui munte înalt, cu picioarele goale, dezbrăcat fiind de podoaba împărătească şi acolo, deasupra muntelui, a petrecut 40 de zile numai cu pâine şi apă, în rugăciune neîncetată şi în tăcere, dormind pe pământul gol.

Vedem şi în Pateric că Avva Macarie Alexandrinul a primit canon de la Avva Macarie cel Mare Egipteanul, ca să postească trei săptămâni, mâncând numai o dată pe săptămână, pentru că despărţise doi fraţi care-i greşiseră.

Aşadar, să nu uităm, fraţii mei, că cel ce păzeşte canonul dat de duhovnic este fiu adevărat al Bisericii lui Hristos. Este bine de ştiut că cel ce se pocăieşte cu adevărat, nu numai că primeşte canonul dat de duhovnicul său, ci singur cere mai mult canon, ştiind că ori aici, vremelnic, ori acolo, veşnic, păcătosul trebuie să-şi facă canonul său.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 57-58)