Cuviosul Părinte Porfirie credea că cel mai însemnat sprijin şi ajutor pe care îl poţi da cuiva este următorul: să stai să îl asculţi, când vrea să îţi vorbească despre nevoile şi problemele sale, când vrea să-şi spună păsul, când vrea să-i fii alături ca să nu simtă singurătatea cumplită şi respingerea socială, care împovărează sufletul omului.

Îmbrăţişarea părintească plină de dragoste a cuviosului părinte îi cuprindea pe toţi cei îndureraţi, pe cei apăsaţi sufleteşte, care riscau să se prăbuşească. Astfel, părintele duhovnicesc şi fiul său erau două fiinţe unite, două inimi care băteau în acelaşi ritm, care sufereau împreună, care îndurau şi nădăjduiau împreună.

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie. Părinte duhovnicesc și pedagog, traducere de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 106)