Cel mai mare templu în care Dumnezeu se bucură să locuiască este acela pe care El cu măiestrie l-a zămislit cu propriile Sale mâini – întreaga noastră fiinţă, sufletul nostru, atâta vreme cât este curat. Curăţia inimii constă în faptul că mintea este golită de gânduri rele, din care izvorăsc sentimentele rele şi pătimaşe care fac ca trupul să fie tulburat într-un mod pătimaş.

Căci  tocmai atunci atât sufletul, cât şi trupul sunt întinate, şi într-o anumită măsură curăţia şi neîntinarea lor se pierd. Primul gând rău şi pătimaş – dar, mai ales, nălucirea pătimaşă care-l însoţeşte – reprezintă punctul de pornire al tuturor formelor de păcat. Nici un păcat cu fapta nu se săvârşeşte dacă aceasta nu e precedată de un gând rău venit prin intermediul imaginaţiei.

Prin urmare, pentru a ajunge la binele suprem – curăţia în adevăratul sens al cuvântului – e nevoie să ne curăţim mintea de năluciri şi gânduri păcătoase.

Doar în acest fel se dobândeşte curăţia cu o temelie solidă. Dacă vrem să nu mai facem fapte rele fără să dăm atenţie gândurilor, ne străduim în zadar.

Când ne-am asumat grija de a ne curăţa sufletul, Dumnezeul slavei se va sălăşlui în el, iar acesta se va face templul său sfânt şi prea frumos, oferindu-I mireasma tămâii rugăciunii celei neîncetate.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 273)