Când mintea creştinului care se roagă, se desparte prin gânduri proaste de petrecerea întru Cel Veşnic, atunci îl cuprinde frica, se înţelege, cea duhovnicească. A se vedea pe sine în robia patimilor josnice care îl distrag de la Dumnezeu îl supără profund. Din pricina durerii disperate, rugăciunea se localizează înlăuntru, în miezul fiinţei noastre şi primeşte formă de spasm: omul întreg se strânge laolaltă, asemenea strângerii puternice a pumnului. Rugăciunea se preface în rugăciune fără cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare încercări: a-ţi da seama că te afli în groapa întunecată a păcatului, fiind nevrednic de Sfântul Sfinţilor. Şi nu este alt drum, mai uşor, pentru înfrângerea patimilor.

(Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, p. 19)