Cele două chipuri ale nevoinței

Cuvinte duhovnicești

Cele două chipuri ale nevoinței

Primul chip al nevoinţei, cea negativă, ca „dezbrăcare” de omul cel vechi al păcatelor și al patimilor, se întinde pe o perioadă mai lungă și conduce la cel de al doilea chip de nevoinţă, cea pozitivă, care constă în „îmbrăcarea” cu omul cel nou, renăscut de harul Duhului Sfânt. 

Precum cântă sfânta noastră Biserică, Hristos este „marginea tuturor doririlor” celor care Îl iubesc pe El. Odată atras de Chipul lui Hristos, omul este însuflat să se nevoiască spre a deveni asemenea Lui. Cu cât mai deplină este contemplarea Chipului Domnului, cu atât mai însuflată va fi lupta pentru împlinirea poruncilor iubirii și mai desăvârșită asemănarea făpturii înţelegătoare cu Ziditorul ei. Nevoinţa care renaște și preface viaţa noastră pe potriva Duhului lui Dumnezeu depinde de doi factori: de voia lui Dumnezeu și de alegerea și voia omului. Primul este infinit de mare, iar al doilea infinit de mic, însă de neapărată trebuinţă pentru buna lor împreună lucrare.

Părintele Sofronie deosebește și două chipuri ale  nevoinţei. Pe prima o numește negativă, iar pe cea de a doua pozitivă sau harică. În prima precumpănește factorul omenesc și omul luptă împotriva „legii păcatului” care lucrează în mădularele sale (cf. Rom. 7, 22-25). În nevoinţa pozitivă precumpănește lucrarea duhovnicească prin care omul sporește în bine și dobândește plinătatea iubirii dumnezeiești.

În primul chip al nevoinţei omul trece un uriaș și dureros efort de a-L convinge pe Dumnezeu că Îi aparţine. Când izbutește să-L convingă, atunci, pe neașteptate, se întâmplă minunea care îi covârșește mintea și îi uluiește inima: este luminat de Soarele cel nezidit care îi mângâie și îi dă pace sufletului răpindu-i mintea într-o nouă vedere dumnezeiască. Această contemplaţie este însuflată de vederea Dumnezeului celui smerit, vedere care înflăcărează întreaga fire a omului și preschimbă toate energiile ei într-un elan al dragostei. De aici încolo nevoinţa devine harică, adică de acum înainte harul lui Dumnezeu este cel care „se ostenește” (cf. 1 Cor. 15, 10) pentru om mai mult decât omul însuși. Omul se scârbește de păcat și de adâncurile cele ascunse ale stricăciunii pe care le poartă în sine; este stăpânit de o dorinţă arzătoare asemenea unei sete neostoite de a-L urma pe Dumnezeul dragostei și de a bine-plăcea Lui. Această însuflare este atât de bogată și într-atât umple de har viaţa credinciosului încât, după cum spune Părintele Sofronie, nu mai există nevoinţă. Se împlinește atunci cuvântul Apostolului, acela că răul se biruie cu binele (cf. Rom. 12, 21), la fel cum în cele din urmă ceea ce e muritor va fi înghiţit de viaţă (cf. 2 Cor. 5, 4).

Primul chip al nevoinţei, cea negativă, ca „dezbrăcare” de omul cel vechi al păcatelor și al patimilor, se întinde pe o perioadă mai lungă și conduce la cel de al doilea chip de nevoinţă, cea pozitivă, care constă în „îmbrăcarea” cu omul cel nou, renăscut de harul Duhului Sfânt. Nevoinţa pozitivă, sau harică, după cum spuneam mai devreme, este însuflată de contemplaţia smerită a Chipului și pildei Domnului nostru Iisus Hristos. În amândouă felurile de nevoinţă ucenicul lui Hristos împlinește poruncile, însă nu la aceeași măsură. El purcede pe calea Domnului și Îi urmează Lui. Și pentru că Acela este Calea, omul Îl dobândește pe Hristos ca însoţitor și este călăuzit la Tatăl Ceresc și la viaţa din belșug (cf. Ioan 10, 10) pe care ne-a dăruit-o prin Unul-Născut Fiul Său. Prin urmare, oricare ar fi nevoinţa pe care și-o va asuma omul în viaţa sa, pilda și calea Domnului au pentru el o importanţă absolută dacă într-adevăr dorește să se unească cu Hristos.

Pentru a dobândi darurile duhovnicești omul are trebuinţă să păzească vie amintirea smeritei vederi a Chipului lui Hristos și să nu se abată de la calea Domnului. Acestea două: pilda și calea Domnului, sunt izvorul a toată însufleţirea și puterea pentru ucenicul care râvnește la desăvârșirea duhovnicească, „potrivit harului care ne-a fost dat în Hristos Iisus mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim. 1, 9).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, pp. 9-11)

Citește despre: