Noi știm că este Cer, dar nu știm ce este, spune un părinte duhovnicesc, și mai spunem că Cerul este acolo unde este Hristos. Și dacă Cerul este unde-i Domnul Hristos, înseamnă că Cerul este pretutindenea.

Maica Domnului a fost numită și e gândită ca Cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: „Cum te vom numi pe tine ceea ce ești cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptății…”. Deci Maica Domnului e Cer, credincioșii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl și cu Duhul devin Cer, așa că Cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers.

Am citit undeva o carte scrisă de Lucian Blaga. Cartea se numește Hronicul vârstelor, și acolo el istorisește ceva din copilăria lui. Printre altele scrie că, odată, mergând și privind spre cer, i se părea că cerul merge împreună cu el. E, de fapt, o senzație pe care o au mulți. Ți se pare că și Soarele merge împreună cu tine, ți se pare că și Luna merge împreună cu tine. Lucian Blaga avea impresia că cerul merge împreună cu el. Și-atunci s-a gândit la ceva, că dacă cerul merge împreună cu omul, ar putea să facă să se despice cerul. Și-anume, el să meargă într-o direcție și un alt copil să meargă în cealaltă direcție și să rupă cerul să vadă ce-i în cer. E un gând de copil, dar într-un fel un gând care parcă-i mai mult decât un gând de copil – să dorești să știi ce-i în cer și să faci cumva să ajungi să găsești un loc prin care poți privi în cer.

Bineînțeles, experiența n-a reușit, pentru că cine poate despica cerul? Însă ideea aceasta că cerul merge împreună cu noi este o idee extraordinară. O idee neînchipuit de minunată. Să te gândești întotdeauna că unde ești tu, acolo e și cerul.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 36-37)