Chemat a fi sălaș al Sfintei Treimi, creștinul nu trebuie să fie un sălaș spurcat; cu alte cuvinte, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt și locaș al lui Dumnezeu, creștinul trebuie să-și curețe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtășia cu Duhul, să se mențină în curăție.

În fapt, cele tocmai spuse constituie obiectivul psihoterapiei. Noi nu ne străduim să devenim pur și simplu niște buni cetățeni, integrați cum se cuvine societății în care trăim. Metodologia psihoterapeutică nu este un exercițiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu, astfel încât, contemplarea Lui să nu fie foc mistuitor, ci lumina cea mai presus de toate luminile. Deși Sfinții Părinți erau perfect conștienți de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoșteau natura umană, atât de diversă, complexă și problematică. Spre pildă, Sfântul Maxim scrie: „Unii dintre oameni se rețin de la patimi din frica omenească; alții, pentru slava deșartă; alții, de dragul înfrânării; și, în sfârșit, alții se izbăvesc de ele de teama judecăților dumnezeiești”. Avva Dorotei susține aceeași idee, atunci când spune că nu trebuie să dorim să fim izbăviți de patimi „pentru a scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: «Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani» (Psalmul 138, 22)”.

Sfinții au înțeles că, în general, oamenii doresc să scape de patimi pentru că acestea le provoacă suferințe; adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este însă slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte și situații diferite. După cum ne învață Sfinții Părinți, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alții din dorința de a ajunge în rai, iar alții din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiți, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Acceptând existența acestor trepte diferite de așezare lăuntrică, să ne străduim să ajungem la cea de-a treia treaptă; pentru a ajunge acolo însă, este nevoie de tratament neîntrerupt și de vindecare deplină.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 309-310)