- Gheronda, o soră îmi face greutăţi.

- Ştii ce se întâmplă? Mulţi văd ce greutăţi le fac ceilalţi, iar nu cu ce îi îngreuiază ei pe alţii. Au pretenţii numai de la ceilalţi, nu şi de la ei înşişi. Însă logica vieţii duhovniceşti este să cercetezi cu ce anume îi îngreuiezi tu pe ceilalţi şi nu cu ce te îngreuiază alţii pe tine; să vezi ce anume îl odihneşte pe celălalt, iar nu ce te odihneşte pe tine. Oare pentru odihnă am venit în această viaţă? Pentru viaţă comodă? Nu am venit în această lume ca să petrecem bine, ci ca să scuturăm de pe noi tina păcatului şi să ne pregătim pentru cealaltă viaţă.

Dacă ne gândim numai la noi înşine şi facem doar ceea ce ne odihneşte pe noi, după aceea dorim ca ceilalţi să se gândească la noi, vrem ca toţi să ne slujească, vrem ca toţi să ne ajute... adică mereu „vrem” ceva şi ajungem la sfârşit să trăim în comoditate. „Mie îmi convine astfel”, spune unul, „Mie îmi convine altfel”, spune altul, şi în cele din urmă fiecare se odihneşte în ceea ce îi convine, dar odihnă nu află, fiindcă adevărata odihnă vine din odihna celuilalt.

În timpul ocupaţiei germane, în 1941, deoarece germanii intrau prin sate, dădeau foc şi ucideau, plecaserăm din Koniţa şi urcaserăm în munţi. În ziua când germanii au intrat în Koniţa, cei doi fraţi ai mei se duseseră de dimineaţă la câmp, unde aveam porumb, ca să prăşească. De îndată ce am auzit că au ajuns germanii, i-am spus mamei mele: „Mă voi duce la câmp ca să le dau de ştire”. Ea însă nu mă lăsa, deoarece toţi îi spuneau: „Oricum ceilalţi sunt pierduţi. Nu-l lăsa şi pe acesta să se ducă, fiindcă se va prăpădi şi el!”.

Dar eu cum puteam să o ascult? Încalţ opincile şi alerg la câmp. Din pricina grabei însă nu le-am legat bine şi, cum alergam pe un câmp plin de apă, s-au lipit opincile în noroi. Le las atunci şi alerg desculţ pe malul râului care era plin de mărăcini. Timp de aproape o oră, în acea căldură de vară, am alergat desculţ pe spini, dar nici nu-mi dădeam seama de vreo durere. Ajung la ogorul nostru, mă duc acolo unde prăşeau fraţii mei şi le spun: „Au venit germanii! Să mergem să ne ascundem!”. Însă chiar atunci îi vedem pe nemţi venind înarmaţi. „Continuaţi să prăşiţi cu sapele, le-am spus, iar eu mă voi preface că răresc porumbul şi smulg buruienile”. Nemţii au trecut fără să ne facă sau să ne spună ceva. După aceea am văzut că picioarele mele se făcuseră tot o rană din pricina spinilor. Până atunci nu simţisem nimic, deoarece alergasem cu bucurie! Era bucuria jertfei. Puteam, oare, să-i las pe fraţii mei? Dacă nu aş fi alergat, iar ei ar fi păţit ceva, toată viaţa mea ar fi fost după aceea un chin. Şi inconştient dacă eram în momentul acela, m-ar fi chinuit apoi gândul de a fi ales comoditatea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 41-43)