În clipa în care omul se leapădă de Dumnezeu de bună ştiinţă, nesilit de nimeni în chip răutăcios - căci orice lepădare de Dumnezeu este răutăcioasă -, el încetează să mai fie om. Încetează să mai fie animal şi ajunge o întâmplare a firii, fără nume, fără împreună-aşezare cu altele. Deoarece suflarea dumnezeiască, pe care a insuflat-o Dumnezeu asupra chipului de lut, îl părăseşte. Cum este atunci omul? Se preface într-o aramă sunătoare care se rostogoleşte în prăpastie, iar în această rostogolire sună. Dumnezeu şi-a luat suflarea înapoi.

Ce rămâne omul atunci? Un chip de praf şi fum care stă în afara lumii zidite de Dumnezeu. Dacă vreodată acest chip de parf şi fum ajunge din nou om, adică primeşte din nou în sine suflarea lui Dumnezeu, atunci are loc creaţia din nou a omului. Mai limpede: o repetare a minunii creaţiei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 68)