În clipa în care omul se leapădă de Dumnezeu cu bunăştiinţă, cu adevărat şi în chip viclean - căci orice adevărată lepădare de Dumnezeu este vicleană - el nu mai este om, nu mai este animal şi ajunge un fenomen al naturii, fără nume, fără categorie. Aceasta deoarece suflarea dumnezeiască, pe care a insuflat-o Dumnezeu asupra chipului său de lut, îl părăseşte.

Cum arată atunci omul? Ca o aramă sunătoare ce se rostogoleşte în prăpastie, şi din această rostogolire răsună. Dumnezeu şi-a luat suflarea înapoi. Ce a rămas? Un chip de praf şi fum, care stă în afara lumii zidite. Dacă vreodată acest chip de praf şi fum ajunge din nou om, adică primeşte din nou în sine suflarea lui Dumnezeu, atunci are loc zidirea din nou a omului. Mai limpede: o primenire a minunii Zidirii!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București,  2009, pp. 54-55)