În întreaga istorie a urcușului omului spre divin nu există un chip care să exprime mai limpede serena acceptare a minunii, integrarea desăvârșită în taina prezenței supranaturalului, decât chipul Maicii Fecioare din icoana evanghelică a Nașterii Domnului.

În toată animația care se creează în jurul Pruncului născut în peștera din Betleem, singură Maica Sa rămâne netulburată. Nici venirea păstorilor, cu istorisirea despre arătarea îngerească, nici steaua minunată și magii de la răsărit care cad în adorare înaintea Pruncului și-I aduc daruri minunate n-o smulg pe Născătoarea de Dumnezeu de la împlinirea îndatoririlor oricărei mame adevărate față de fiul ei. Ea Îl înfașă pe Prunc. Îl culcă în iesle (Luca 2, 7). Îl poartă apoi în brațe până la templul din Ierusalim (Luca 2, 22) și Îl duce în Egipt spre a-L feri de urgia lui Irod (Matei 2, 13), fără a se mira de nimic din cele ce se întâmplă în jurul ei și fără a vedea vreo contradicție între toate acele minuni și nevoia de ocrotire a Fiului lui Dumnezeu făcut Om.

Colindele noastre tradiționale surprind cum nu se poate mai bine această trăsătură a icoanei Nașterii, înfățișând-o întotdeauna pe Maica Preasfântă în preocuparea ei de a-și ocroti și îngriji Pruncul, Care e ferit de orice pericol sub dragostea caldă a Maicii: „Mititel, înfășățel,/ În scutec de bumbăcel…/ Vântul bate, nu-L răzbate,/ Neaua-L ninge, nu-L atinge…”.

(Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Teofania, Sibiu, 2001, pp. 13-14)