Este adevărat că lumea ne consideră pe noi, preoții, ca unii care avem unele privilegii și din acest punct de vedere nu greșesc. Pentru că privilegiul cel mare al Tainei Preoției este luarea Crucii în tăcere, chiar dacă lumea crede că stilul de viață și slujirea unui conștiincios preot sunt sinonime cu luxul, cu bunăstarea, cu liniștea și relaxarea. Vezi, ignoranța și acuzarea preoților merg împreună totdeauna.

Cu toate acestea, piatra de temelie deasupra căreia se înalță și pe care se sprijină Taina Preoției este și va rămâne până la sfârșitul veacurilor colina martirică a Golgotei. Locul unde se înalță crucea fiecărui cleric care, cu o conștiință dreaptă și o mărturie a divinității, slujește „Domnului a toate”. Ce altceva este Sfânta Masă împodobită cu însângeratele moaște ale sfinților și încununată cu prezența Celui Răstignit? O Golgota în icoană, pe culmea căreia clericul, la fiecare sărbătoare sau duminică (de ce nu și în fiecare zi?) este dator să urce, indiferent de treapta ierarhică pe care se află. Pentru că înaintea Domnului „toți suntem slujitori”. Și ce slujitori... Fiecare cu crucea lui, pentru care a optat să o primească, aceasta pe care Sfântul Duh i-a predat-o cunoscând foarte bine de ce. Zilele Săptămânii Mari, de exemplu, deși conduc fără îndoială spre Înviere, spre explozia acestei bucurii și mulțumiri, sunt uneori împovărătoare și pline de oboseală. De asemenea, conduc spre pacea și ușurarea sufletului ce rămân în slujitor, la fel cum puii abia ieșiți din ouă așteaptă, în cuiburi, ca părinții să le aducă hrana. Pentru fiecare cleric conștiincios, Dumnezeu este un Părinte care îl iubește mult, chiar mai mult decât părinții săi trupești. Cât de mulți dintre clerici nu au fost întristați de atitudinea negativă și de motive lipsite de valoare ale părinților lor, atunci când au vrut să urmeze calea preoției...

Ca o concluzie a tuturor celor care au fost spuse mai înainte, rămâne ca o stea strălucitoare ‒ ce conduce spre mântuire, ca steaua magilor odinioară (Matei 2, 10) ‒ Crucea lui Hristos întru Care se lăuda Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6, 14), dar și fiecare cleric. Și cred că, alături de monahul răstignit care este reprezentat în pictură, trebuie să fie așezat și clericul răstignit: necăsătorit sau căsătorit. Deoarece nu sunt mai puține săgețile pe care le primesc clericii căsătoriți, nici nu au altă valoare, față de acelea pe care primesc monahii. Și să nu uităm că troparul ce se cântă la slujba de înmormântare a preoților, la Binecuvântările morților, concentrează toată calea acestora, și pe bună dreptate imnograful spune: „Toți care în viață Crucea ca jugul ați luat și Mie ați urmat cu credință; veniți de luați darurile, pe care le-am gătit vouă, și cununile cerești”. De ce? Ne lămurește în mod minunat Sfântul Ioan Gură de Aur. El se referă la preotul conștiincios și dedicat care urcă răbdător propriul lui pisc al Golgotei, ridicându-și crucea și călcând pe urmele lui Hristos, care slujește și în același timp primește inexprimabila iubire de oameni a lui Hristos.

„Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

La fel cum fiecare monedă are două fețe, dintre care una este mereu văzută, la fel și Preoția: în spatele veșmintelor prețioase, a decorului și a toate ce impresionează, există fața nevăzută a ei: Preoția cea răstignită, cu pieptul rănilor însângerate de care știe foarte bine să aibă grijă și să le vindece dragostea lui Hristos.