Reluăm, după o necesară pauză, această rubrică în care ne propunem o "traducere", în contextul timpurilor noastre, a cuvintelor şi faptelor scripturistice rostite acum aproximativ două mii de ani. În tot acest interval bimilenar, de cînd Învierea lui Hristos a început să fie vestită la neamurile pămîntului, ca şi pe vremea apostolilor, şi astăzi se găsesc destui care să contrazică acest fapt. Numai că azi nu se mai cumpără gărzile pentru a da mărturie mincinoasă despre furtul trupului Său (e bine să ne reamintim şi că cel care era căpetenia romanilor prezenţi la răstignire şi a celor care au păzit apoi mormîntul, Longhin sutaşul, a refuzat mita, s-a botezat şi a preferat să fie ucis, ulterior, decît să mintă cu privire la învierea lui Iisus). Că nu puteau fura trupul unui mort o mînă de oameni speriaţi, aşa cum erau atunci ucenicii Domnului (şi chiar Evangheliile nu se sfiesc să-i prezinte ca atare), e un lucru întărit şi de atitudinea lor ulterioară. Toţi au suferit, iar cei mai mulţi au şi fost ucişi, pentru credinţa lor nestrămutată în adevărul învierii cu trupul a lui Iisus Hristos. Cine ar fi atît de nebun încît să-şi dea viaţa pentru o minciună? Şi care ar fi fost cîştigul?, căci aceşti ucenici nu au avut nimic de cîştigat pe pămînt, decît, cum spuneam, doar şi-au atras prigoniri şi moarte martirică.

Astăzi însă mijloacele prin care se caută a se zdruncina credinţa în Înviere au devenit mai consistente, nu în substanţă, pentru că strategia este aceeaşi, ci în capacitatea de a atrage atenţia publicului larg (explicabil şi prin impactul mass-media). În primul rînd este ales cu grijă momentul difuzării unor aşa-zise descoperiri despre ceea ce s-a întîmplat în Ierusalim după momentul Golgota, colportorii avînd o slăbiciune deosebită pentru perioada de dinainte de Sfintele Paşti. Nu cred că, în ultimii ani, a fost vreo perioadă a Postului Mare în care să nu auzim despre veşti "senzaţionale" care "vor schimba tot ce ştim despre creştinism", "vor zgudui din temelii credinţa în Hristos". Fie că e vorba despre vreo nouă "evanghelie", fie că s-a descoperit locul în care a fost îngropat de fapt Iisus (dimpreună cu osemintele care contrazic actul învierii) sau că e vorba despre faptul că Baraba, nu Iisus ar fi fost cel răstignit, ideea răspîndită cu viteza unui virus este, în fond aceeaşi: s-a dovedit în mod "ştiinţific" că tot creştinismul este o minciună. Aşa s-a întîmplat şi anul acesta, cînd cercetătorul James Tabor şi realizatorul de filme documentare Simcha Jacobovici au descoperit o cameră mortuară sub un turn de piatră din Ierusalim pe pereţii căreia este un peşte încrustat în zid şi inscripţia "Divin Iehova, ridică-te, ridică-te". Bineînţeles, tot acolo s-au găsit şi - sînt sigur că aţi anticipat! - rămăşite de oase umane, atribuite lui Iisus.

N-are importanţă că "descoperirea" s-a făcut încă din 2010, dar s-a făcut publică abia anul acesta, în perioada prepascală. Nici nu ne vom lega de faptul că Iisus nu este numit Iehova nici măcar în creştinismul primar şi că, oricum, inscripţia este scrisă în limba greacă, nu în aramaică, aşa cum ar fi fost firesc pentru acele vremuri. Orice discuţie cu argumente pro şi contra nu poate să fie decît cronofagă, nicicum edificatoare. În fond avem o opinie exprimată de unii oameni care se vrea ruinătoare pentru convingerile altor oameni. Să nu ne amăgim că la mijloc sînt niscaiva aspecte de ordin ştiinţific. La acest nivel, arheologia, cu ştiinţele conexe, nu poate să ofere certitudini, ci interpretări! Pe care le poţi accepta sau respinge, ele nu se pot impune "de la sine". Aşa s-a întîmplat şi acum. Cei care nu sînt dispuşi să creadă adevărul Învierii, au jubilat şi s-au întărit în convingerile lor. Pe cei care sînt credincioşi, în sensul autentic al cuvîntului, nu i-a smintit nici o clipă "senzaţionala descoperire". Pentru a înţelege însă ce mecanism interior se pune în mişcare în atari situaţii, haideţi să facem un mic, dar necesar, ocol scripturistic.

Toma, mai credincios decît ceilalţi apostoli?

Să ne îndreptăm puţin privirile la ceea ce s-a întîmplat în prima săptămînă de după Învierea Domnului, aşa cum reiese din Scripturi. Hristos se arată cu trupul înviat ucenicilor, dar nu la toţi deodată, ci treptat, mai întîi celor dispuşi să accepte această minune (şi aici primele au fost femeile mironosiţe), apoi apostolilor. Nu li s-a arătat celor care îl răstigniseră pentru a-i cruţa de un şoc: cine ar rezista să se întîlnească cu o persoană în carne şi oase după ce a ucis-o şi s-a asigurat că e îngropată? Cei mai mulţi ar risca să-şi iasă din minţi după o astfel de întîlnire. Între cei cărora nu li se arată încă de la început se numără şi Toma, apostolul numit şi Geamănul. Acestuia îi spun ceilalţi ucenici că L-au văzut pe Domnul, iar el îşi exprimă dorinţa de a avea o dovadă palpabilă: "Dacă nu voi vedea, în mîinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Iar răspunsul lui Iisus n-a întîrziat, căci la cîteva zile li s-a arătat din nou, iar Toma a fost îndemnat să se încredinţeze şi singur că are în faţă un trup înviat. Păţania lui Toma are un tîlc cu mult peste nivelul la care îl coboară eticheta de "necredinciosul". Căci nu de necredinţă este vorba aici sau, dacă e să o interpretăm astfel, atunci toţi ceilalţi apostoli au fost necredincioşi, din acest punct de vedere. Căci şi lor, cînd L-au văzut prima oară, "le-a arătat mîinile şi coasta Sa" (Ioan 20, 20); ba, mai mult de atît, încă nefiind ei pe deplin convinşi de aceste dovezi, ca să le arate că nu e "duh", a mai trebuit şi să mănînce în faţa lor (deşi trupul Său înviat nu mai resimţea foame) "o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere" (Luca 24, 42). Lucru pe care nu a mai fost nevoie să-l facă în faţa lui Toma... Continuarea, în Ziarul de Iași