„Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoșător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: „Nădăjduirea multă și fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea față de adevărul învederat și întărit de fapte și lepădarea de credința creștinească dreptmăritoare. Alții mai adaugă aici și pizma față de darurile duhovnicești pe care le primește aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat și învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăință până la ieșirea din această viață” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a).

Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele și îți va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târî în prăpastie. Împotrivirea față de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele și nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredință și la încăpățânarea în necredință. Și la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: „O să mă pocăiesc”, zice omul, și păcătuiește. Și tot așa de câteva ori; apoi, văzând că pocăința nu mai vine, își spune în sine: „Așa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez”, și se lasă cu totul în voia păcatului. Se adună adânc de păcate; și totodată se adună adânc de împotriviri față de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârșește, iar împotrivirea față de har îi răpește îndrăzneala de se apropia de Domnul, și el hotărăște: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat”. Iată și deznădejdea! Păzește-te de sămânța necredinței și iubirii de păcat, și nu vei cădea în acest adânc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 149-150)