Educaţia băieţilor nu este treaba femeilor. Astfel se credea în Sparta antică şi de aceea fiii erau despărţiţi de mame devreme, fiind trimişi sub tutela bărbaţilor educatori. La fel se credea şi în Rusia veche. În familiile nobililor, de la naştere, de copilul de gen masculin avea grijă nu doar dădaca, ci şi un îngrijitor, iar la băieţii de 6-7 ani erau angajaţi nu guvernante, ci guvernanţi. Băieţii din păturile de mai de jos, urmând pur şi simplu cursul vieţii, erau incluşi repede în mediul bărbătesc, familiarizându-se cu treburile bărbăteşti. (...)

Totodată, educaţia muncii la băieţi era în obligaţia tatălui sau a altor bărbaţi adulţi din familie. „Cercetătorii confirmă unanim concluzia privind rolul unic al tatălui şi, în general, al bărbaţilor maturi din familie în educaţia fiilor”, scria cercetătorul modului de viaţă al ţăranilor ruşi, istoricul N. A. Minenko. Doar în cel mai rău caz, atunci când nu erau bărbaţi aproape, rolul de educator îi revenea femeii.

Dar în secolul al XX-lea, toate s-au schimbat şi educaţia copiilor, pe zi ce trece, devine preponderent ocupaţia femeii. La grădiniţă sunt educatoare, iar la şcoală numărul profesoarelor este mai mare decât al profesorilor.

Într-o astfel de situaţie, sarcina principală îi revine familiei, dar nici acolo nu toţi copiii au în faţă exemplul bărbatului! Numărul mamelor care îşi cresc copiii singure e în creştere. La fel şi numărul familiilor cu un singur copil. Se poate spune, fără nicio exagerare, că milioane de băieţi moderni sunt privaţi de o influenţă bărbătească serioasă într-o perioadă importantă a dezvoltării lor, atunci când la ei se formează stereotipul comportamentului genului masculin. Ca rezultat, ei îşi însuşesc obişnuinţele şi viziunile femeieşti asupra vieţii.

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de preot Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 207)