Eroismul și bărbăția în educația băieților

În sufletul fiecărui băiat viază chipul nedesluşit al bărbatului adevărat. Acest lucru este firesc şi, pentru o dezvoltare normală, băieţii au nevoie ca acest chip să se transforme treptat în realitate, găsindu-l întrupat în persoane concrete. Este important ca eroii să fie apropiaţii lor, uşor de recunoscut. Atunci băieţilor le este mai uşor să se raporteze la ei, să se compare cu ei, să asimileze exemplul lor.

Discutând despre educarea bărbăţiei, nu putem să trecem cu vederea întrebarea despre eroism. Ce-i de făcut? Educaţia băieţilor a fost dintotdeauna nu pur şi simplu bărbătească, ci cu adevărat eroică. Aceasta şi din cauză că a trebuit adeseori să luptăm.

Amintirea despre eroismul strămoşilor noştri se transmitea din generaţie în generaţie. Şi fiecare generaţie lăsa în istorie urma sa de eroism. Se schimbau timpurile, unele pagini din trecut se rescriau, dar eroismul rămânea acelaşi. Câte poezii au fost scrise despre eroi, câte filme s-au turnat! S-au creat, s-au introdus, s-au susţinut eroi şi culte eroice.

De ce era nevoie de acestea? În primul rând, familiarizarea copiilor cu actele de vitejie ale strămoşilor trezea în ei involuntar respectul faţă de cei în vârstă. Acest lucru uşura semnificativ munca educatorilor, căci baza pedagogiei este autoritatea celor maturi. Putem dota clasele cu computere de primă generaţie, putem elabora cele mai ştiinţifice şi cele mai eficiente metode, dar dacă elevii nu respectă profesorii, acestea nu vor avea nici un efect – fapt de care s-au convins în ultimii ani mulţi părinţi.

În al doilea rând, este imposibil să creşti un bărbat adevărat, dacă în copilărie şi în adolescenţă nu i se prezintă modele de eroism. Priviţi la picii de 5-6 ani, cum li se aprind ochii la auzul expresiei „faptă eroică”! Cât de fericiţi sunt ei dacă îi numim neînfricaţi. De unde vine asta?

Acum eroismul nu mai este apreciat. În prezent, a-ţi risca viaţa în numele marilor idealuri sună ca ceva iraţional. Tocmai în astfel de situaţii se activează mecanismele subconştientului. În sufletul fiecărui băiat viază chipul nedesluşit al bărbatului adevărat. Acest lucru este firesc şi, pentru o dezvoltare normală, băieţii au nevoie ca acest chip să se transforme treptat în realitate, găsindu-l întrupat în persoane concrete.

Este important ca eroii să fie apropiaţii lor, uşor de recunoscut. Atunci băieţilor le este mai uşor să se raporteze la ei, să se compare cu ei, să asimileze exemplul lor. Şi, iată, în premieră, creşte o generaţie care nu cunoaşte aproape deloc eroii trecutului şi nu are nici o imagine despre eroii contemporani. Nu pentru că ei nu există, ci pentru că, pur şi simplu, adulţii au hotărât dintr-odată că eroismul este depăşit şi au încercat să se descurce fără el.

Acum culegem primele roade şi, cu toate că rodul nu este încă prea copt, avem la ce să medităm.

În urmă cu câţiva ani, am elaborat un chestionar pentru adolescenţi pe tema eroismului. Întrebările erau simple, dar foarte reprezentative. De exemplu: „Oare avem nevoie de eroi?”, „Ţi-ai dori să semeni cu unul dintre eroi? Dacă da, atunci cu care?”, „Ai visat vreodată să săvârşeşti o faptă eroică?” Până nu demult, majoritatea băieţilor răspundea afirmativ. Acum tot mai des scriu „nu”.

În ultimul grup de adolescenţi cu care am lucrat, şapte băieţi din nouă (!) au afirmat că nu este nevoie de eroi, că nu vor să semene cu eroii şi nu visează la fapte eroice. Iar fetele au răspuns la toate trei întrebările: „Da.” O elevă din şcoala secundară chiar a scris că, dacă lumea va rămâne fără eroi, atunci nu va mai fi nimeni care să salveze oamenii. Iată că la fete totul a fost normal în ceea ce priveşte prezentarea despre eroism, dar aceasta este o mângâiere nesemnificativă.

Ne-a impresionat îndeosebi răspunsul la ultima întrebare. Dacă vă amintiţi, la începutul anilor ’90, în Marea Baltică s-a scufundat un pod plutitor. În timpul catastrofei un băiat de 15 ani l-a salvat pe tatăl său. S-a scris mult despre aceasta şi un ziar pentru tineri a adresat băiatului un apel: ei doreau să-i ofere un premiu. Ideea primirii premiului pentru salvarea propriului tată ni s-a părut atât de sălbatică şi de imorală, încât nu am putut să nu reacţionăm. Şi am introdus în chestionar întrebarea despre justeţea premierii omului pentru salvarea tatălui. Până în urmă cu câţiva ani, aproape toţi tinerii scriau că, desigur, nu este nevoie de nici un premiu. Iar mulţi explicau: „Cel mai mare premiu este acela că tatăl a rămas în viaţă.”

În prezent părerile sunt împărţite. În grupul de adolescenţi menţionat, fetele, din nou, au răspuns normal, iar băieţii au cerut să fie premiaţi. Cum vi se par astfel de apărători ai familiei şi patriei?

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 215-217)

De la același autor

Ultimele din categorie