Cinstirea sfintelor moaşte: credinţă sau idolatrie?
Puterea lui Dumnezeu nu dispare o dată cu trecerea sfântului la cele veşnice, ci se manifestă în continuare, prin binefacerile oferite de moaşte şi relicve, sau prin neputrezirea şi buna mireasmă a rămăşiţelor trupeşti, ca semn al sfinţeniei.
Rămâi întotdeauna uimit în fața miilor de credincioşi care se înghesuie, în lumea noastră ortodoxă, să ajungă la câte o raclă cu moaştele sau relicvele vreunui sfânt, să le atingă sau eventual să le sărute (deşi sunt unii care simt o oarecare reţinere vecină cu sila când vine vorba să-şi lipească buzele de vreun craniu). Fervoarea uneori iritată a mulţimii te face să te întrebi ce cred cei ce se îmbrâncesc în legătură cu puterea oaselor către care se străduiesc să ajungă. Ce pot ele să facă pentru om? De ce pot ele să facă ceva anume? De fapt, pot ele să facă ceva anume? Te vindecă un femur sau un deget al cuiva, fie el şi sfânt? E cu putinţă să-ţi imaginezi că o bucată din veşmântul vreunui martir poartă puterea lui Dumnezeu?
Dacă este să dăm crezare Bibliei (iar noi, cei credincioşi, îi dăm crezare), atunci putem să spunem cu certitudine că, într-adevar, oasele şi rămăşiţele sunt purtătoare de putere dumnezeiască, dacă vrea Dumnezeu! Pomenesc acum numai două episoade scripturistice care să susţină afirmaţia anterioară. În Vechiul Testament se povesteşte faptul că oasele profetului Elisei au înviat un mort al cărui trup a fost scăpat peste ele de către cei care-l purtau, iar în Noul Testament este menţionată întâmplarea în care o femeie din mulţimea care ÎI înconjura pe Mântuitorul s-a atins pe furiş de haina Lui şi s-a vindecat. Atunci Iisus a spus ca a simţit o putere ieşind din El, ceea ce demonstrează că puterea divină s-a manifestat atât prin oasele profetului, cât şi printr-o bucată de pânză. Am spune, aşadar, că materia poate fi purtătoare de har divin şi că cei credincioşi se pot împărtăşi de acest har, dacă cinstesc moaştele sau relicvele unui sfânt.
De fapt, aici trebuie să facem o observaţie foarte importantă, care să lămurească faptul că cinstirea sfinţilor, a moaştelor şi a relicvelor nu este idolatrie. Biserica noastră îi cinsteşte pe sfinţi nu atât pentru ei înşişi, cât pentru faptul că s-au învrednicit de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, care le-a dat puterea duhovnicească - şi uneori materială - de a face cunoscută în lume lucrarea Lui. Or, puterea lui Dumnezeu nu dispare o dată cu trecerea sfântului la cele veşnice, ci se manifestă în continuare, prin binefacerile oferite de moaşte şi relicve, sau prin neputrezirea şi buna mireasmă a rămăşiţelor trupeşti, ca semn al sfinţeniei.
Şi mai trebuie spus ceva important. Cinstirea adusă sfinţilor şi închinarea la moaşte sunt necesare şi bune, dar nu suficiente pentru desăvârşire. Ele nu înlocuiesc Sfintele Taine şi celelalte lucrări ale Bisericii şi nu trebuie înţelese ca o cură de vindecare trupească. Nu are rost să vă frecaţi fruntea de o raclă numai pentru a scăpa de bube sau tremurături! Vindecarea pe care Dumnezeu o poate dărui prin moaşte sau relicve este una duhovnicească şi trupească totdeodată! Se va vindeca mai degrabă cel a cărui credinţă în Dumnezeu şi nădejde în mijlocirea sfinţilor este conformă învăţăturii Bisericii decât cel care-şi caută doar o terapie fizică. Deseori, sfinţii înşişi au îndurat suferinţa fizică pentru a dobândi sănătatea duhovnicească.
(Cristian Tabără, Tradiții și apucături, Ed. Lumea crediței, Bucurști 2012, p.25-26)
Dacă ne curățim inima, Îl putem vedea pe Dumnezeu
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro