Nu m-am gândit niciodată să privesc așa Crăciunul. Ca o sărbătoare a Libertății. Până la vremea lui 1989, cred că eram eliberați, din timp, în timp, numai de marile praznice ale Bisericii. Ședea în taina așteptării un soi de libertate pe care nu știam de unde o luăm. Se vorbea despre un total alt subiect decât cele al zilelor obișnuite. Nu brazii, cât icoanele erau noutatea absolută a casei. Ascunse cu grijă, ele ieșeau la lumină. Se așezau între crengi și se ascundeau, efectiv, vederii. Trebuia să fii omul de încredere al casei să primești accesul la iconița așezată lângă trunchiul fraged de brad. Parte din el, parcă. Noi aveam o iconiță cu Sfânta Treime la Stejarul Mamvri. Habar nu aveam nici despre episodul biblic și nici personajele, cinstit, nu le știam bine. Abia la Facultate am aflat despre femeia care privește, curioasă, de după perdea, venirea celor Trei Îngeri. Voiam să aflu mereu ce le va fi pus dinainte.

Vecinii mei aveau o icoană frumoasă cu Sfântul Nicolae. Era prea mare să o ascundă în brad și o puneau acolo unde șed de obicei darurile când așteaptă bucuria noastră. Aveam o vecină care vorbea maghiara mai bine decât limba română. Dar icoana ei, ascunsă și ea, era cea mai „vorbăreață” despre Nașterea Domnului. Îmi aduc aminte că ne-a lăsat să o privim câteva minute bune și ne-a spus frumos despre Prunc, Maria și Iosif. Și fiul ei mai mare decât noi știa bine să răspundă. Fusese la biserică să facă un fel de școală – acum știu că erau cateheze – ca să ne explice și nouă, celorlalți, despre Cine e vorba în ziua de Crăciun. Aveam și o săsoaică bătrână, vecina cea mai iubită de copii, care ne făcea tot soiul de dulciuri. Ea ne-a dăruit – suntem prin anii ’80 – prima ciocolată cu lapte care avea pe „coperți” pe Moș Crăciun. Era atât de frumoasă, încât am ezitat multă vreme să o mănânc. Iar mâncată m-a oferit unul dintre cele mai frumoase semne de carte. A fost, în fond, semnul de carte al primei cărți creștine citite: Fabiola. Nu credeam să port în toată viața mea lumina din catacombe spre luminișul iubirii de Hristos.

Ce vreau să vă spun este că, dacă educația creștină ne va fi lipsit, sigur nu ne-au lipsit educatorii. Pentru cei care aveți amintiri numai de la țară, cu un Crăciun trosnind lemnele în foc și mirosind a tămâie peste ulițe, trebuie să vă spun: creștinilor de la blocuri Dumnezeu le-a vorbit altfel. Urmăream cu jind cum apăreau bunicii prietenilor noștri cu daruri de la țară și ai mei, omeni onești, pregăteau și ei câte ceva pentru cei care rupeau de la ei să ne dea și nouă să gustăm. Timp de 20 de ani am „gustat” din masa de Crăciun a tuturor celor care alcătuiam familia blocului. Cu bune și rele. Mai ales cu bune. Ce păreau imposibil de realizat.

Apoi am descoperit că Hristos este Libertate. El este fundamentul care strânge laolaltă toate virtuțile pentru a-ți dărui Libertatea. Am scris cu majuscule, pentru că nu are de-a face cu libertățile așa cum petrec ele astăzi pe centura socialului. Mă refer la libertatea plătită cu sânge, durere, umilire și curaj. Pe care deseori o batjocorim cu rotocoale sterpe și pline de supărare, parcă, pe jertfa lor care ne încurcă. Ne tot dorim să ne surprindem umanismul românesc, dar istoria ne arată că ne-am ucis copiii, asemenea lui Irod, ca să nu sufere irozii ideologici. Că am tergiversat aflarea adevărului până când el s-a stins în moarte. Inutilizabil.

Am privit și am ascultat zilele acestea mame și tați, surori ori frați, vecini de eroi căzuți la Revoluție. Am înțeles emoția întoarcerii acasă a lui Dumnezeu exilat în „Siberii de gheață”. Așa cum în zona Călărașului, vecin Transnistriei, până azi în curțile oamenilor mai vezi grebere montate pe tractoare, gata să lupte cu orice invazie. Ori mai jos, spre Cahul, am măsurat cu pasul parcarea vechii unități de tancuri sovietice și am descoperit că, locuind în Brașov, locuiam într-o parcare un pic, foarte puțin mai mare. Acolo și aici, acasă, am învățat că Libertatea nu poate fi oferită decât ca dar de surâsul Pruncului ce se ivește în Betleem. Ca o Lumină ce biruiește întunericul. Oricât s-ar da acolo lumină.

Prima permisie din Armată am primit-o spre primăvară. Ajuns acasă, am deschis darurile de Crăciun ce mă așteptau. Dăruite de vecini, învățătoare, colegii ce nu fuseseră plecați în vremea aceea de lângă ai lor... Mama nu le-a desfăcut, iar tata a adăugat peste ele darul lor, al părinților mei: Icoana cu Arătarea de la Mamvri. Tot ceea ce primisem se așezase, dintr-o dată, sub semnul vieții și morții, sub semnul plătirii Libertății cu Învierea. Dacă mă mișcă vreo forță sufletească înainte, dincolo de o credință pe care nu am aflat niciodată cum s-o port, e rușinea de a nu-i face morți fără sens pe cei care ne-au redat – curat și curajos – Libertatea. Magii-regi de pe șosele însângerate de Irozi ai Bucureștilor, Sibiului, Timișoarei, Brașovului, Clujului, Iașilor ori ai oricărui colț de prea mult sânge pentru o biruință pe care numai Hristos o putea pecetlui cu Sângele Său pentru a rezista la tot ceea ce a urmat. De aceea, înainte de ultima zi a drumului nostru spre Betleem, vă rog priviți la Hristos prin Libertatea pe care aveam. Lăsați icoanele la vedere, învățați-i pe copii despre Cine este Crăciunul și faceți-le daruri care, prin eleganță și decență, să-i încurajeze să fie creștini buni. Priviți la căușul palmelor Magilor-Regi ce ne-au desferecat colindele și traiul. În ele stă vădit Libertatea. Și spuneți-i lui Dumnezeu – în ziua Întrupării Sale – un mare Mulțumim că nu ne-ai trădat, Iisuse! Că moartea alor noștri e binecuvântarea vieții de acum. Chiar dacă uităm, chiar dacă uităm, chiar dacă uităm...