Colindul cel fără colindători
Scriu când străzile s-au pustiit. De frig și de colindători. Ca odinioară când simțeam că ăsta este semnalul întoarcerii la bradul de acasă. Nu întârziam ca să nu-i îngrijorez. Ce sărbătoare poate fi când stai cu frica de siguranța copilului tău? Când intram în casă doar luminile din brad semnalizau veghea tatei. Și a mamei care se așeza lângă noi. Nu întrebau nimic. Priveau spre frigul de pe chipul meu și se bucurau că dincolo de el zăreau în ochii mei bucuria. Simplu. Fără nici o complicație.
Dintâi m-am gândit să-I scriu Mamei un gând. E primul Crăciun în care nu mă grăbesc să o prind înaintea de odihna nopții și să-i colind. De-acum nu mai e nici o grabă. E miridă cu tata de dorul căruia-i trecea când colindam. Dintâi în pragul casei, apoi în prag de salon. Ca o veste din cer pentru ochii ei de cer. Care acum sunt cerul. Apoi mi-am adus aminte că nu e firesc să plâng un om bucuros de viața lui și împlinit. E primul ei Crăciun cu tata de 12 ani. Sper să fie mai bucuroși decât în cel mai bucuros Crăciun pe pământ. Ei știau că în Cer toate se vor împlini. Fie-le lor împlinirea dăruită.
Apoi m-am gândit că nu sunt singurul căruia i-a sângerat sufletul că s-a pierdut glasul ce dădea glas iubirii părintești. E culmea că după ce mor părinții tu tot copilul lor rămâi. Și treci părinția lor, cumva, în vinele tale aprinse de dorul lor. M-am gândit însă că mulți, foarte muți, au pierdut soți ori soții, surori ori frați, copii. Și nu știu cum să le spun mai simplu că îi iubesc și le sunt aproape decât scriindu-le rândurile acestea: Cel ce se naște în ieslea Betleemului, umple de lumină peștera Golgotei, face din Cruce schijă de cer și ne redă Învierea! Credeți, credeți că inimile noastre se cresc unele pe altele pentru a se împlini în taina acestei Nașteri ce se desăvârșește în Înviere.
Scriu când străzile s-au pustiit. De frig și de colindători. Ca odinioară când simțeam că ăsta este semnalul întoarcerii la bradul de acasă. Nu întârziam ca să nu-i îngrijorez. Ce sărbătoare poate fi când stai cu frica de siguranța copilului tău? Când intram în casă doar luminile din brad semnalizau veghea tatei. Și a mamei care se așeza lângă noi. Nu întrebau nimic. Priveau spre frigul de pe chipul meu și se bucurau că dincolo de el zăreau în ochii mei bucuria. Simplu. Fără nici o complicație.
În timp, când sora mea s-a împlinit în casa ei, așteptam zorii nu cadourile. Pentru că ne dăruiam unul altuia din timpul nostru, de departe cel mai perisabil dar al vieților noastre. De aceea scriu acum. E timpul lor. Al întoarcerii lor în colindul meu. Cuminți ca mereu. Cu mireasma lor inconfundabilă de oameni ce prețuiesc sărbătoarea prin toți ai lor. Colindele cu miros de tămâie furnicau cerul din mine. Și oricât de frig era afară, în lume și țară, chipurile lor dăruiau plusul de căldură pentru care zilele ce veneau aveau sens.
Nu ne grăbeam la somn. Era noaptea în care mama nu insista niciodată cu somnul. Stăteam să ne ascultăm unul altuia sufletul străbătând pe olanurile fragile ale acoperișului lumii. Tata muncea până târziu în Ajun. Iar mama, mama a ratat un Ajun întreg pentru că tocmai în seara aceea se adusese un transport de brânză la magazin. A vândut, ajutată de oamenii cartierului, câteva tone bune. Și nu se putea opri. Pe masa multora știa că e singura bucată de altfel de mâncare decât a cotidianului strepezit economic. La sfârșit a rămas singură pe podeaua camionului. Șoferul care transportase tonele albite în sare și care avusese în primă fază gura mare, mare de tot, că el nu ajunge la timp pentru Crăciun- nici nu prea avea cum, întârziase prin Oraș din destul făcând diferite servicii și ducând darurile la tot soiul de șefi- dormea dus în cabina încălzită. Noi am luat pe mama și trei zile ne-am rugat să se dezghețe. A fost anul în care de teama că se îmbolnăvește nu am mai fost la colindat. Când și-a revenit a râs strașnic de noi. Și noi am fost de acord cu ea. Nu aveai cum să nu fii...
Am crezut că a fost cel mai nenorocit Crăciun pentru ea. Mi-a spus, târziu, că pentru ea Crăciunul din 1989 a fost cel mai greu. Aștepta semn că suntem vii. Eu, tata, cumnatul meu...și mi-a spus că atunci a înghețat mai tare decât în oricare altă situație din viața ei. Eu am sunat ultimul. Și am colindat cu prietenii-colegii mei de pluton. Eram înghețați dar am rugat Centrala- și acum mulțumesc indicativului Hotarele 3 și 5- să ne dea firul cu ai noștri. Colindam ca niște copii care trecuseră prin moarte. O văzuseră. Trecuse pe lângă noi dar ne stricase tonul colindului.
La câteva zile, pe drumul unității, seara, silueta tatei. Inconfundabilă. Însoțit de două mame ale colegilor mei. Am somat. S-a supus. M-am apropiat și am constata că deși vorbea cu mine tata, tatăl meu, nu m-a recunoscut. Copilul și băiatul din mine muriseră. Au stat puțin cu noi. Au descărcat bunătățile. Se intrase în binele ce-l știm acum. Am mâncat pe săturate. Și eu și toți ai noștri. În bucățile de cozonac am simțit liniștea mamei că am sunat-o. când a ajuns acasă tata i-a spus mamei: Băiatul nostru a crescut brusc! Și mama a înțeles.
Uite. Astea nu le poți pune în nici un colind. Și sunt sigur că fiecare din noi poartă astfel de bucurii tăcute, care dezgheață sufletul. Ies în drum. Vântul pișcă din obraji. Cred că am alergie la vânt altfel nu înțeleg de ce lăcrimez așa...
Mamă, tată, sărut mâna. Vă colind știind că mă așteptați. Știind că ziua cea neînserată e casa colindătorilor fără colind. Colind fără de colinde.
Ajunul din sclipirea Răsăritului (Drumul spre Betleem, ziua a 41-a)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro