V-ați întrebat, sunt convins, fie și măcar atunci pe când erați mici, unde este soarele înainte de Răsăritul lui. Unde e lumina înainte să o vedem? Cui aduce bucurie? Pe ce câmpuri revarsă lucirea sa de face clorofilei rodire în suișul sevelor spre rod? Ochii căror copii luminează și-i ajută să citească slovele ori să se privească ochi în ochi și să devină prieteni? Au trecut anii și am învățat la școală, tehnic și teoretic, ce și cum. Dar numai trăirea pe alt fus orar m-a făcut să înțeleg cum lumina unei zile ne ține de dimineața până dimineața ce vine în Liturghie, de exemplu. Pentru că răsărituri diferite aduc treziri diferite, momente diferite de intrare în realitatea rugăciunii și trăirii slujirii aproapelui. 

Am crescut în înțelegere, dar tot nu am înțeles deplin. Două prăznuiri mi-au vădit, însă, adevărul. Ajunul Nașterii Domnului și Ajunul Învierii. Două zile într-una singură. Așa apare construcția Ajunului Sărbătorilor. Este zi și noapte și iarăși zi într-o concomitență pe care numai Dumnezeu o putea oferi firii umane. Ajunul însumează toate așteptările, iar zorii săi împlinesc Venirea, Sărbătoarea. Nu întâmplător, limba română a făcut din cuvântul „zori” un conținut de nădejde. Asemenea celor bolnavi care speră să ajungă zorile ori celor muribunzi care fac, din așteptarea zorilor, temei unei încordări sufletești incredibile. În zori e totul mai altfel, mai aproape de viață, mai aproape de sărbătoare. Și toți, chiar fără să mărturisim, ne dorim să fie o sărbătoare plecarea noastră în Zorii Zorilor. 

Ajunul se ține cu post și rugăciune, dar și această tainică lipire – prin Liturghie a zilelor. Liturghia pe care o numim a Nașterii, ca și aceea a Învierii sunt, de fapt, Liturghiile ce se încadrează în prima zi a Crăciunului ori a Învierii. În lumina zilei prăznuim ceea ce zorile ne-au descoperit. Și nu e doar o chestiune de tipic, ci și de păstrare a intimității sărbătorii. De aceea, adevărata masă a Crăciunului nu este cea alcătuită din alimente pe care le așezăm bucuriei mesei, ci este așezarea Trupului și Sângelui lui Hristos la îndemâna noastră, spre hrană, pe masa din Altarul – Peșteră al locașului. Deopotrivă Naștere și Înviere, Liturghia este adânc de sens Ajunului. Hrănește așteptarea și o desăvârșește în Bucurie. 

Nu știu câți păstrați în suflet primul Ajun petrecut între ai casei. Mă refer acum strict la cel de Crăciun. Cei tineri, copiii, colindam pe cei mai în vârstă ca un ecou ce vine „dinainte”, argumentând credința comunității și fiecărei familii, deopotrivă. Se cânta smerit, deseori cu ochii în jos, rușinați că am încurcat versuri ori am bolmojit fără a se înțelege prea bine ce am spus. Dar asta nu avea nicio importanță. Bucuria gazdelor – de cele mai multe ori oameni ce ne cunoșteau și-i cunoșteam – nu putea fi minimalizată de vreo terță scăpată neatent din vocile noaste. Cântam cu inima. Și se simțea în inimi. 

O cărare de lumină creștea între casele noastre. Ne vedeam zi de zi, în fiecare zi a anului. Eram vecini. Împărțeam câțiva metri pătrați ori strada, locul de joacă ori curtea școlii. Dar frumoși ca în lumina din zorii Crăciunului nu eram niciodată. Zici că ne vedeam pentru prima dată. Ca niște oameni pierduți și reaflați pe o insulă în care fiecare conta. Trăia. Dăruia. 

Nu cred că e altfel astăzi. Copiii de atunci suntem maturi, aproape albiți. De veac și de griji. Copiii noștri încep să aibă copii. Bunicii și părinții de odinioară – mare parte – sunt deja în ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Dacă nu are seară, zic că zorii îi sunt aici, în zorile din care ne hrănim credința și mărturisirea ei. În zorii Ajunului ce se transformă, pe clipă ce trece, în Sărbătoare. Zorii devin, astfel, Ziua în Ziua cea mare. 

Cum va fi gândit poporul boieria pe care o cântă colindele, nu știm azi. Când auzi copiii ce-și află în Ajun bucuria cum strigă: „Sus boieri, nu mai dormiți...”, te gândești: „Vai de capul meu, boierie...”. Și, totuși, știm că Ajunul e chemarea pe care Domnul Hristos – Pruncul Betleemului – o face la masa Sa. E masa Împăratului. Și oricine participă la ea este boier. Boieria Euharistiei, aceea de care am uitat, singura care ne face cu adevărat bogați. Ne dăruiește preaplinul vieții. Ajunul este despre zorii Boieriei Euharistice. Cântare de slavă și responsabilizare deopotrivă. E despre El, Pruncul Hristos. Care ridică Răsăritului Lumina. Și nu o mai ia cu Sine în niciun apus de timp.