Eficientizarea și comodizarea tuturor proceselor tehnologice – și nu numai – reprezintă un fenomen inevitabil, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu această evoluție. Aceasta pătrunde, însă, și în mecanismele sociale și se manifestă ca un pharmakon: este, simultan, un leac și un virus pentru umanitate.

Pe de o parte, este un leac, o soluție către o viață mai simplă. În plan ideal, utopic, ne putem imagina o societate eliberată de constrângerile muncii repetitive, unde inteligența artificială și roboții ne asigură bunurile și serviciile de bază. O astfel de lume ne-ar oferi libertatea de a ne dedica creativității, pasiunilor și dezvoltării personale, eliberați de povara unui job. Pe de altă parte, același pharmakon acționează ca un virus, subminând esența umanității. Comoditatea excesivă riscă să ne atrofieze capacitatea de cogniție, de a rezolva probleme, de a gândi critic și de a evolua, virusând maxim mai ales trăirea duhovnicească.

Virtuțile creștine fundamentale – răbdarea, pocăința și smerenia – ajung să fie privite ca simple patologii sau slăbiciuni în manualul de istorie al prezentului. Ne putem amăgi crezând că timpul liber câștigat prin automatizare se va spațializa într-o rugăciune continuă; uităm, însă, magnitudinea ispitelor ce izvorăsc din coroziunile noastre interne. Hedonismul pândește de pe calendarele exterioare, ucigând orice urmă de nevoință în numele unei relaxări deșarte.

Algoritmicitatea cotidiană ne privează de logos, transformându-ne din artiști ai propriei mântuiri în simpli turiști agnostici prin opera divină. Nu mai participăm la frumusețea lumii, ci doar o vizităm superficial, cu o curiozitate rece. În acest mediu precalculat și optimizat, respirația hristică a sufletului este redusă până la sufocare, fiind înlocuită de oxigenul artificial al eficienței.

Dar tocmai această repetiție constantă, eminent predictibilă, oferă un sentiment de siguranță. Pentru mulți, confortul și predictibilitatea sistemului sunt un cuib călduros, un refugiu într-o lume a cărei paradigmă nu are balama. Acest tip de viață, eliberat de incertitudini și decizii dificile, devine o alegere conștientă, chiar dacă prețul este renunțarea la o parte din propria individualitate, sau chiar din credință, ceea ce pentru mulți are valoarea asemuită a unei monede de 50 bani în pragmatismul curent.

Lucrurile se vor a fi automatizate pentru a duce totul la un cerc închis de practică maximă, la o instantaneitate facilă a oricărei dorințe. Fiecare gând sau intenție trebuie să devină un produs instantaneu, la îndemâna noastră. Nu contează că spiritul nostru este întins la maxim ca o gumă și mestecat până-și pierde proprietățile. Nu mai vrem să fim mentolați, căci a rumega prea mult, a face introspectie în clepsidra îngrădită de cugete, nu e practic.

Care mai este valoarea unui gând pe bursele lumii? De ce să mai frămânți pâinea când Glovo este la un click distanță? Această fugă de sine ne trimite conștiința în patul lui procust al gratificării instantanee. Mintea derivă într-o supă-cremă dulce, nutritivă doar în aparență pentru un sistem nervos epuizat ca un cal tras până la pragul eutanasierii. În fața acestui exces de date, letargia pare singura scăpare. Și totuși, ce-i cu atâta singurătate când ne plimbăm prin cimitir? Abia aștept liniștea de apoi, dar până atunci, am grijă să iau prescripția pentru iradierea de telos – sensul care mă ține treaz.

Pare trist să trăiești pe lângă morți? Poate. Dar creștinul adevărat nu trăiește printre morți. El respiră liturgic, nu letargic; merge înainte cu frica de moarte și de Dumnezeu, avându-le ca străjeri la stânga și la dreapta sa, pe calea către adevărata Viață.