Societatea în care trăim, caracterizată de laxism şi relativism moral, este una de consum, în care însăşi fiinţa umană a devenit un bun, care trebuie să astâmpere pofte şi să procure plăcere, de natură fizică sau trupească şi nicidecum spirituală, şi acestea într-o progresie nebună. Persoana însăşi nu este percepută ca un „cineva”, adică o fiinţă cu bucuriile sau încercările sale sufleteşti, căutând ajutor şi alinare, ci un „ceva”, adică un obiect, ce trebuie să împlinească dorinţe şi cerinţe materiale, trupeşti şi trecătoare. 

Sub influenţa acestui duh lumesc, sunt lovite temeliile familiei. Tinerii amână momentul întemeierii unei familii, adesea până la dispariţia intenţiei de a o mai face, preferând o viaţă lipsită de responsabilitate morală, în aşa-zisele uniuni consensuale, parteneriate civile sau relaţii de concubinaj.

Referindu-se la revoluţia sexuală din zilele noastre, o bună cunoscătoare a realităţii spunea că lumea contemporană „ne-a promis sex fără angajamente și responsabilități, promiscuitate fără rațiune și acte sexuale fără concepție (pilula contraceptivă sau pilula de a doua zi) – pe scurt, căutarea plăcerii personale. (…) În realitate, am pierdut logodna, iubirea idilică, starea de a fi îndrăgostit, cavalerismul, angajamentul și căsătoria. Se pare că majoritatea femeilor nu sunt deloc fericite, pentru că au plătit această eliberare cu un preț prea mare, iar în plan profesional, efectele sunt devastatoare”. 

Căutarea plăcerilor de moment, alături de o persoană de care ne leagă un trup, şi nu valori, scopuri şi obiective spirituale comune, oferă doar iluzia împlinirii, căci „sexualizarea unei relații înainte de vreme (căsătorie) și intimitatea fără finalitate (căsătorie) nu aduc fericirea – chiar dacă plăcerea de moment este seducătoare”. 

Sociologii şi psihologii, studiind aceste relaţii, au demonstrat că relaţia de concubinaj sau convieţuire nu este deloc fericită, ci fragilă, vulnerabilă şi predispusă ruperii ei. Astfel, s-a constatat că „relațiile înainte de căsătorie nu contribuie la reușita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relații înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% mai multe divorțuri”. 

Cei care au locuit şi trăit împreună, înainte de căsătorie „sunt mai susceptibili să divorțeze pentru că, atunci când se căsătoresc, relația lor este mult mai înaintată pe ruta către decădere și prăbușire”. 

Cercetările recente şi tot mai aprofundate datorită duratei derulării lor au demonstrat faptul că, inclusiv în cazul în care conduce la întemeierea unei familii,  atunci când este precedată de coabitare sau concubinaj, calitatea căsătoriei este mai scăzută, comparativ cu acele cupluri care se căsătoresc direct, fără a trece prin aceasta etapă. 

Observarea realităţii a dus la concluzia că acele cupluri care au coabitat înainte de căsătorie au raportat mai multe şanse de divorţ, chiar direct proporţional cu durata coabitării şi că „relaţiile de coabitare sunt, în general, scurte, temporare şi instabile. În termen de 1,5 ani, jumătate dintre cuplurile coabitante fie s-au căsătorit, fie au încheiat relaţia. Doar 10% sunt relaţii pe termen lung, care rareori ajung să se finalizeze prin căsătorie”.

Îi dăm cuvântul lui John Gottman, primă autoritate în domeniu: „Cercetătorii se așteptau ca oamenii care trăiau împreună să ajungă se semene tot mai mult cu cuplurile căsătorite pe măsură ce trăiau mai mult împreună (chiar și legile Statelor Unite spun că după șapte ani de coabitare sunteți considerați căsătoriți). Dar ce au descoperit, studiind eșantionul american, a fost că adevărul stă exact pe dos: cu cât coabita mai mult un cuplu, cu atât mai puțin semăna cu un cuplu căsătorit, când era vorba despre devotament. Și nu vorbim doar despre fidelitatea sexuală. Este mai puțin probabil ca partenerii care trăiesc în concubinaj să se sprijine reciproc, în cazul în care apar greutăți financiare sau să fie alături, când sunt la ananghie. Concubinii sunt mai predispuși să se părăsească unul pe celălalt, dacă apare cineva mai atractiv. Cu alte cuvinte, nu există devotament sau îl descoperim în mai mică măsură între concubini decât în cazul cuplurilor căsătorite”.

Aşadar, coabitarea partenerilor, dincolo de a fi un izvor de fericire, constituie o sursă de neîmpliniri şi frustrări, iar acestea sunt mai numeroase şi mai adânci, cu cât perioada concubinajului este mai mare.

Îți mai recomandăm și: Cinci mituri ale concubinajului