Egalitatea în general, precum şi egalitatea în drepturi a bărbatului şi a femeii în căsătorie este absolută, în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Bărbatul şi femeia au aceeaşi fire omenească. Diferenţa există „în însuşirea cea după trup”.

Priveşte cum prooroceşte, în calitate de existenţa zidită de Dumnezeu, plină de luminare dumnezeiască, protopărintele Adam, atunci când dă ochii cu femeia, care a fost zidită din coasta sa: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea”. „Trebuie să se numească femeie pentru că este luată din bărbatul său.” L-ai văzut pe Adam învrednicit a fi părtaş comuniunii cu Duhul Sfânt şi cu harul? Ai văzut cuvântul său minunat, adeverit după generaţii până la sfârşitul lumii?

Şi, făcându-şi vădită harisma sa proorocească, Adam spune că „pentru aceasta” (adică femeia) va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi „vor fi cei doi un singur trup”. Este vădit că Adam proroceşte, întrucât el nu a avut părinţi. „De vreme ce sunt oameni, aşadar, nu par să aibă altă fire femeia şi altă fire bărbatul; ei au aceeaşi fire şi, prin urmare, aceeaşi virtute” (Clement Alexandrinul).

Într-adevăr, în Sfânta Scriptură întâlnim o întâietate a bărbatului, precum în pasajul de la I Corinteni 11,1 şi în continuare. Acolo se spune că „bărbatul este capul femeii”, şi pentru că nu a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat, însă întâietatea bărbatului nu înseamnă supremaţie faţă de femeie. Are întâietate mai cu seamă în privinţa îndatoririlor decât în privinţa drepturilor. Voia lui Dumnezeu este supunerea reciprocă a soţilor, „supuneţi-vă unul altuia în frica lui Hristos”. Bărbatul trebuie să-şi iubească şi să-şi îngrijească femeia sa, precum şi Hristos Biserica. Chiar dacă este Domn, nu o asupreşte, nu o înrobeşte, ci se jertfeşte pe Sine pentru ea „ca s-o sfinţească” (Efeseni 5, 26). Întâietatea bărbatului în căsătorie se manifestă ca îndatorire a iubirii, a slujirii şi a jertfei de dragul femeii sale.

Bărbatul nu este, ci are datoria de a deveni ceea ce voieşte Dumnezeu, cap al femeii adică. Aceasta înseamnă că trebuie să se poarte faţă de femeia sa aşa cum voieşte Dumnezeu.

Dacă femeia, în cadrul căsătoriei, consideră slujirea ei către bărbat ca robie, atunci va voi să se elibereze şi să se arate mai presus decât el. Dacă bărbatul consideră iubirea femeii sale ca neputinţă şi dependenţă, atunci face abuz şi o asupreşte. Însă aici vorbim despre o stare de decădere.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 127-129)

Vezi și: Împlinirea prin iubire este scopul principal al căsătoriei