De multe ori, călugăria este socotită un stil de viaţă mult mai dificil decât familia sau viaţa în lume, printre semeni. Şi pe bună dreptate, pentru că monahismul presupune asumarea benevolă a voturilor evanghelice: castitatea, ascultarea şi sărăcia. Unii dintre mireni sunt înclinaţi să creadă că monahismul este mult mai simplu, iar mântuirea este mai lesne de dobândit în cadrul vieţii călugăreşti, neştiind şi neintuind cruntele ispite ce atentează la liniştea şi pacea monahului iubitor de desăvârşire.

Adevărul este că atât monahismul, cât şi viaţa de familie sunt, mai întâi de toate, probleme de vocaţie. Atunci când ai vocaţie pentru un lucru, doreşti să îl împlineşti din toată inima, iar piedicile ce se ridică în calea împlinirii lui, oricât de numeroase şi mari ar fi, nu te pot abate din calea pe care ai ales-o. Dar, în acelaşi timp, atât vieţuirea monahală, cât şi convieţuirea în sânul unei familii poartă deasupra lor o cruce. Fiecare lucru, de fapt, care contează în planul mântuirii poartă nevăzut o cruce. Părintele Dumitru Stăniloae vorbea chiar despre o cruce care stă deasupra lumii. Descoperirea ei echivalează cu sesizarea de către om, singura fiinţă raţională, căreia Dumnezeu i-a oferit creaţia ca pe o scară spre descoperirea Lui, a inepuizabilelor raţiuni interioare, pe care ea le poartă în sine, „abisul raţionalităţii” ei, ce dă mărturie despre Creatorul Atotînţelept şi Iubitor. Nesesizarea acestor raţiuni, exploatarea iraţională şi nemiloasă a lumii, spre satisfacţii şi folos propriu, egoist, face această cruce şi mai apăsătoare.

În mod similar, familia are crucea ei. Iar formele acesteia sunt multe. Ea este o cruce, mai întâi de toate, a celor ce o acceptă ‒ pentru că în vremuri în care numărul căsătoriilor se diminuează alarmant, în favoarea unor legături „libere”, „deschise”, fără resposabilităţi morale şi la care se poate renunţa oricând fără prea multe complicaţii ‒ și care s-au decis să îşi însoţească viaţa, asumându-şi reciproc datorii şi responsabilităţi.

Este o cruce pentru că, odată încheiată, familia presupune o jertfă de sine a fiecăruia dintre cei doi soţi, în vederea armonizării relaţiei lor, cu scopul de a descoperi în căsnicie şi alături de celălalt liniştea şi mântuirea. Or, din acest punct de vedere, căsnicia presupune renunţare reciprocă, jertfă de sine şi sacrificiu, în vederea dobândirii împlinirii reciproce.

Familia presupune o cruce, pentru că în vremuri în care par a se naşte tot mai puţini copii părinţii creştini şi în mod deosebit mama îşi asumă responsabilitatea purtării în pântecele ei a pruncilor cu care Dumnezeu le binecuvintează viaţa şi pe care ei sunt datori să îi accepte ca pe adevărate binecuvântări. Se poate identifica o cruce a naşterii, a creşterii, a educării şi formării, o cruce a părinţilor faţă de copiii lor. Le-am putea numi „crucea stării de maternitate”, „crucea” sau încercarea „naşterii de prunci”, „crucea”, „grija” sau „atenţia educaţiei”, „crucea” sau preocuparea „formării lor spirituale”.

Însă, mai presus de toate, familia sau căsnicia este o cale grea, a asprelor nevoinţe, pentru că fiecare dintre cei doi soţi trebuie să lupte nu doar cu propria-i fire, ci, adeseori, şi cu sălbăticia din sufletul şi din viaţa celuilalt, pentru a dezrădăcina şi izgoni din viaţa lor pornirile spre neînfrânare şi păcat, prin nevoinţă aspră şi pronunţată cumpătare.

La Judecata de Apoi, fiecare dintre noi va da socoteală asupra modului în care a înţeles să-şi poarte crucea personală, a ştiut să drămuiască pe umerii săi, în egală măsură, crucea familiei sale şi a ajutat la asumarea şi uşurarea crucii celei mari, ce stă deasupra lumii.