De obicei, sfârşitul lunii făurar este asociat de mulţi iubitori de istorie a Bisericii noastre Ortodoxe cu data naşterii Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu. Se uită adesea că pentru mult încercatul vlădică sfârşitul lunii februarie mai înseamnă şi o dublă stigmatizare a vieţii sale: condamnarea la moarte din 21 februarie 1946 şi caterisirea din 28 februarie 1950.

În ultimul timp s-au scris multe despre acest ierarh. Anual se organizează simpozioane în care sunt evidenţiate anumite aspecte ale vieţii şi activităţii „călugărului ostaş”, aşa cum îl numea Nicolae Iorga. S-au publicat multe cărţi care stivuiesc pentru posteritate informaţii preţioase despre problemele pastorale, misionare şi administrative întâmpinate de Visarion Puiu, în activitatea sa, contextul social-politic şi economic în care a trăit, bogata corespondenţă care ne relevă preocupările sale susţinute pentru binele Bisericii şi a neamului în care a odrăslit. Iniţiative laudative, fapte vrednice şi pilduitoare care ar putea fi aplicate şi în cazul atâtor ierarhi stigmatizaţi de regimul comunist ateu, care din păcate sunt amintiţi doar în lucrări şi studii de specialitate, rămânând anonimi poporului lui Dumnezeu din locurile unde aceştia au trăit, s-au rugat  şi au pătimit pentru credinţă.

Pagini „însângerate”

Totuşi problema mitropolitului Visarion Puiu încă mai face valuri. Încă mai sunt de scos din obscuritatea nepăsării şi din tainiţa ignoranţei multe fapte şi dovezi zguduitoare despre suferinţa lui. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, am fost cu ceva timp în urmă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pentru a cerceta dosarele lui Visarion Puiu. Am găsit pagini „însângerate”, dovezi incontestabile ale unei vieţi pătimite de martir al Bisericii şi al neamului. Vă propun să luaţi cunoştinţă cu două aspecte dintr-un întreg şir de nedreptăţi şi abuzuri pe care ierarhul a fost obligat să le îndure.

După 1944 România cunoaşte dramatice schimbări pe toate planurile vieţii politice, sociale, economice şi religioase. S-au făcut nenumărate nedreptăţi în numele noţiunii de „dreptate socialistă şi comunistă”. O astfel de dreptate nedreaptă s-a făcut şi inimosului ierarh Visarion. În luna mai a anului 1945 se înfiinţează Tribunalul poporului din Bucureşti. Acesta avea menirea să depisteze şi să condamne persoanele care au uneltit împotriva intereselor statului român şi care sunt vinovate pentru dezastrul ţării. S-a întocmit un tabel cu 302 persoane acuzate. La numărul curent 293 era trecut în acel registru mitropolitul Visarion Puiu, şeful misiunii Ortodoxe din Transnistria. Persoanele incriminate au fost grupate în aşa-numite loturi. Visarion Puiu făcea parte din lotul 11 alături de: Gheorghe A. C. Cuza, Alexandru C. Cuzoin, Alexandru Gregorian, Horia Stamatu, Vintilă Caftangeoglu, Ion Voje, Platon Chirnoagă, Ion Gheorghe, Sergiu Cristi, Ioan Sangiorgiu. Acuzaţiile împotriva lor sunau cam aşa: „ fac parte din coloana a V-a germană din România, care prin grai, prin scris, prin acţiune personală au subjugat ţara Germaniei hitleriste din punct de vedere ideologic, politic, militar, economic şi financiar, au declarat şi susţinut războiul împotriva URSS-ului, au semănat şi cultivat ura contra popoarelor conlocuitoare din România.”

Unicul ierarh român condamnat la moarte de comunişti

Actul de acuzare cuprinde 46 de file pentru toate cele 11 persoane. La 19 februarie 1946 a fost aprobat actul de acuzare de către Consiliul de Miniştri şi s-a hotărât sesizarea Tribunalului poporului pentru judecare. A urmat chemarea în judecată pentru 20 februarie prin citaţie publicată în Monitorul Oficial, ziarul Scânteia şi prin comunicate difuzate le postul naţional de radio. În ziua stabilită a avut loc judecarea inculpaţilor. Visarion Puiu a fost judecat în lipsă având în vedere lipsa lui din boxa acuzaţilor. Ierarhul luase drumul unui amar şi îndelungat exil încă din luna august 1944. Pronunţarea sentinţei s-a făcut în ziua următoare. Hotărârea nr. 11 luată în şedinţa publică din 21 februarie cu privire la acuzatul Visarion Puiu este următoarea: „acuzatul Visarion Puiu, fost mitropolit al Odessei este acuzat de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război prevăzută de art.2 lit. J şi pedepsită de alin. 3 din legea 312/1945. De aceea este condamnat să sufere pedeapsa cu moartea.”Visarion Puiu a deschis lista ierarhilor stigmatizaţi de regimul totalitar ateu. A fost unicul ierarh român condamnat la moarte de comunişti. Nu peste mult timp vor fi scoşi din scaune mulţi ierarhi şi trimişi în uitare şi ignoranţă, dar nici un alt episcop nu a mai fost supus unei astfel de crude înfierări. Dacă nu s-ar fi aflat în exil, mitropolitul ar fi sfârșit probabil răpus de gloanţe. Bunul Dumnezeu l-a salvat pe credinciosul Său rob, precum oarecând pe Iosif de prigoana fraţilor săi.

Documentele existente la ASRI, dosar P-24541, vol. VIII, filele 122-148, 157, care lămuresc condiţiile în care Visarion Puiu a fost condamnat al moarte mai arată un amănunt foarte important, care presupune cercetări mai intense pentru a-l clarifica. Se face menţiune despre un recurs făcut de condamnat în care se sunt demontate punct cu punct toate acuzaţiile care au stat la baza condamnării sale la moarte. Nu se face referire la căile prin care s-a făcut acest lucru. Probabil că ierarhul a reuşit să ţină legătura cu mulţi prieteni şi chiar rude din ţară. Cea mai plauzibilă modalitate ar fi aceea că vlădica a trimis din exil apărarea la acuzaţiile aduse, iar un avocat din ţară ar fi încercat soluţia recursului, dar fără sorţi de izbândă. Statul român nu s-a mulţumit doar cu pronunţarea condamnării la moarte, ci a încercat să obţină extrădarea inculpatului în vederea executării pedepsei.

Tot acelaşi fond documentar cuprinde o dovadă grăitoare în acest sens. Este vorba de un document al Legaţiei Regale a României din Italia datat din luna august 1947. Opisul este un răspuns al sus numitei instituţii către Gheorghe Tătărăscu, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul Afacerilor Externe. Din documentul cu pricina se deduce că Guvernul român a făcut repetate demersuri pe lângă Ministerul Afacerilor Străine italian pentru extrădarea mitropolitului Visarion Puiu. Răspunsul statului italian a fost următorul: „…Mitropolitul român nu este inclus în listele criminalilor de război a Comisiei Naţiunilor Unite pentru crime de război”. Tot în aceeaşi perioadă a fost condamnat şi guvernatorul regiunii transnistrene, profesorul Gheorghe Alexianu, colaborator apropiat al mitropolitului Visarion încă de pe timpul păstorii sale la Cernăuţi. Ştim că Alexianu a sfârşit sub gloanţe datorită aceleiaşi nedrepte osânde - criminal de război. Cu greu ne putem închipui durerea sufletească ce l-a cuprins pe vlădica Visarion la aflarea ştirii despre execuţia lui Alexianu. Această suferinţă profundă a căpătat proporţii greu de comensurat în sufletul pribeagului ierarh la aflarea veştii că sinodalii din ţară au votat cu 4 ani mai târziu caterisirea sa.

Este lesne de înţeles că actul sinodal a fost o comandă politică. În şedinţa ordinară din februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ia în discuţie cazul mitropolitului Visarion Puiu. Ar fi interesant dacă ar exista o înregistrare a discuţiilor din cadrul şedinţei, dar mai ales de ştiut ce era în sufletele celor ce l-au caterisit, conştienţi fiind că decizia şi votul lor este unul impus şi, deci, contrar realităţii. Desigur că trebuiau aduse şi acuzaţii de ordin religios pe baza cărora ierarhul judecat să poată fi depus din treaptă. Nu mai rămânea decât să se caute pretexte în acest sens. Ele nu s-au lăsat prea mult aşteptate: atitudini filocatolice şi opunere faţă de înfiinţarea Patriarhiei Române.

„Nu avem probe că ar fi depăşit cadrul atribuţiilor canonice şi pastorale”

Nu trebuie să acuzăm pe sinodali cu atâta uşurinţă cum de multe ori s-a făcut aflându-se în discuţie cazul caterisirii mitropolitului Visarion. Sunt dovezi că Sfântul Sinod a trimis câteva adrese în care căuta să ia apărarea ierarhului incriminat de Curtea Specială pentru judecarea criminalilor de război. Bunăoară, în adresa nr. 281 din 27 martie 1945 Patriarhia înştiinţa forul sus amintit: „asupra activităţii I.P.S. Sale (mitropolitul Puiu Visarion)în genere, nu avem probe că ar fi depăşit cadrul atribuţiilor canonice şi pastorale. Ştim că în Transnistria a depus multe stăruinţe pe tărâmul carităţii creştine şi al asistenţei sociale prin mijlocirea Bisericii ajutându-se o mulţime de săraci, văduve sau orfani, mângâind sufleteşte pe cei necăjiţi şi suferinzi”. Aceste cuvinte se constituie într-o dovadă a atitudinii binevoitoare a ierarhilor din Sinod faţă de vlădica Visarion. Să nu uităm că patriarhul Nicodim Munteanu încă mai trăia. Ce-ar fi făcut bunul său prieten Nicodim dacă ar fi fost pus în situaţia de a semna caterisirea lui Visarion din 1950!?

Numai pronia divină l-a ferit de o aşa vitregă şi nedreaptă circumstanță.  Revenind la problema caterisirii mitropolitului Visarion discutată la întrunirea Sfântului Sinod din februarie 1950, sentinţa s-a pronunţat în ziua de 28. Cu o zi în urmă vlădica împlinea 71 de ani. Ce crudă este uneori istoria!

Remarcabil este un amănunt adesea trecut cu vederea atunci când se vorbeşte despre caterisirea lui Visarion Puiu. Sfântul Sinod a aprobat caterisirea lui, dar nu a pus în aplicare niciodată această hotărâre. Nu s-au găsit până acum acele scrisori de înştiinţare adresate episcopilor români, precum şi acele adrese oficiale trimise tuturor bisericilor ortodoxe autocefale pentru a se evita conliturghisirea cu el. Dacă tot au invocat canoanele 84 Apostolic şi 18 al Sinodului al IV-lea Ecumenic la caterisire, sinodalii nu au mai făcut coroborarea cu altul, canonul 11 Apostolic, aşa cum se obişnuia la caterisirea unui ierarh.

Ridicarea caterisirii

Am arătat adineauri că Visarion Puiu nu a fost indiferent faţă de condamnarea ce primise în procesul intentat pentru activitatea sa la Odessa. Cu atât mai mult şi-a arătat consternarea faţă de hotărârea sinodală de la Bucureşti referitoare la persoana sa. Iată ce scria vlădica prin 1955 unui bun amic din ţară, P.S. Andrei Moldovan: „…A cere cuiva iertare, înseamnă să fii vinovat. Dar, se ştie că hotărârea caterisirii mele e un act grăbit şi impus, făcut în febra ce era atunci în ţară şi fără îndeplinirea vreunei formalităţi juridice. De aceea Sinodul e însuşi dator a repara această greşeală”.

După patru decenii, în septembrie 1990, Sinodul a reparat-o, împlinind oarecum proorocia făcută de Visarion, anulând caterisirea aplicată la porunca regimului totalitar. La propunerea mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu şi după luările de cuvânt explicative ale Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, precum şi ale Mitropolitului Antonie Plămădeală, comisia canonico-juridică şi pentru disciplină a Sinodului B.O.R. a hotărât: „pe temeiul prevederilor art. 10, alineat U, din statutul B.O.R. şi art. 7, alineat Z din regulamentul organelor centrale privind dreptul Sfântului Sinod de a hotărî conform canoanelor în orice problemă de competenţa sa, Sfântul Sinod hotărăşte: aprobă ridicarea caterisirii aplicată de Sfântul Sinod la 28 februarie 1950 şi reabilitarea memoriei acestuia”.

Dacă stigmatizarea canonică a lui Visarion Puiu a încetat îndată după abolirea regimului comunist, iată că, din punct de vedere juridic, după mai bine de două decenii de libertate, mitropolitul rămâne, din păcate, cu aceeaşi condamnare nedreaptă, criminal de război. Oare cât timp va mai trece până ce autorităţile în drept vor înţelege că acuzaţiile şi procesul intentat Mitropolitului Visarion au fost ieftine maşinaţiuni politice regizate de duşmanii Bisericii şi neamului?