Cel ce inviadiază biruit este; are şi duşmănia, are şi vrajbă, şi de sporirea altora se mâhneşte, iar cel ce nu are zavistie sau invidie, niciodată nu se scârbeşte de sporirea altora. […]

Cel ce are zavistia şi invidia, tuturor este împotrivitor, că nu voieşte ca altul să se cinstească mai înainte de el. Pe cei ce sporesc, îi micşorează şi celor ce bine călătoresc, sminteli le pune; pe cei ce drept vieţuiesc îi prihăneşte, şi pe cei cucernici îi urăşte. […]

Niciodată nu se bucură zavistnicul de sporirea altuia. Dacă vede  pe cel ce se leneveşte, nu-l deşteaptă pe el, ci mai vârtos îl îndeamnă spre cel rău. Când va vedea pe cel ce doarme în timpul rugăciunii, nu-îl trezeşte ci mai vârtos şi linişte îi dă. Dacă va vedea pe frate odihnindu-se, îl cleveteşte; dacă îl va vedea în greşeli, înaintea tuturor îl batjocoreşte.

Vai de cel ce zavistuieşte! Că inima lui totdeauna în scârbe se slăbănogeşte, şi trupul lui cu gălbiciunea se strică şi puterea lui se împuţinează. Către toţi este amar şi tuturor vrăjmaş; pe toţi îi urăşte şi către toţi se făţărniceşte şi vicleşug face. Astăzi cu unul se împrieteneşte, iar mâine cu altul şi după toţi se schimbă, şi după voia fiecăruia se preface, şi după puţin timp pe toţi îi defaimă.

(Sfântul Efrem Sirul – Cuvinte şi învăţături, tomul I, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 67)