Conștiința e gândul sădit de Dumnezeu în om, ca o scânteie fierbinte și luminoasă. Conștiința luminează deplin mintea și o obligă să facă deosebirea între bine și rău.

În conștiință, omenescul se întâlnește cu dumnezeiescul. Ea e și a lui Dumnezeu și a omului. Prin ea, omul se află în legătură ontologic-dialogică cu Dumnezeu. Ea e fața omului întoarsă spre Soarele existenței. Ea e gândul lui Dumnezeu, dar «semănat» în om și prin aceasta ține de om. Prin ea, omul vorbește cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu și răspunde lui Dumnezeu.

Prin poruncile și mustrările de caracter absolut ale conștiinței grăiesc poruncile și mustrările lui Dumnezeu. Omul e un pol al lui Dumnezeu.

O conștiință fără minte sau rațiune nu poate lucra. Dar nici acestea, fără conștiință. De aceea mintea sau rațiunea omului e și ea luminoasă, dar și fierbinte, căci are în ea dorința fierbinte nu numai de a cunoaște un adevăr indiferent, ci adevărul ca bine, ca cel ce-l poate ferici, face bun.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1053 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.507)