Mitul copilului rău – cauze și soluții

Putem vedea la orice vârstă, chiar foarte fragedă, purtarea urâtă a copiilor care se simt neglijaţi. Desigur, cu cât întârzie depistarea şi îndreptarea acestei probleme, cu atât ea se amplifică, şi atunci intervine calificativul. Adică momentul în care părinţii au construit o ipoteză, un scenariu al familiei lor în care se zice: „Avem aceste însuşiri, suntem membrii aceleiaşi familii şi avem un copil rău”. În acest moment se creează aşa-zisul mit al familiei. Îi spunem mit, deoarece nu are corespondent în realitate, dar serveşte tuturor să continue purtarea pe baza acestei ipoteze. Ceea ce înrăutăţeşte problema, deoarece face mult mai greu drumul întoarcerii, al schimbării.

Am vorbit până acum de neglijarea copilului, ca de un element negativ, şi am văzut ce motive îl conduc pe copil la o purtare urâtă. Vorbiţi-ne, vă rugăm, de mitul copilului rău.

Aş vrea pentru început să spun că putem vedea la orice vârstă, chiar foarte fragedă, purtarea urâtă a copiilor care se simt neglijaţi. Desigur, cu cât întârzie depistarea şi îndreptarea acestei probleme, cu atât ea se amplifică, şi atunci intervine calificativul. Adică momentul în care părinţii au construit o ipoteză, un scenariu al familiei lor în care se zice: avem aceste însuşiri, suntem membrii aceleiaşi familii şi avem un copil rău. În acest moment se creează aşa-zisul mit al familiei. Îi spunem mit, deoarece nu are corespondent în realitate, dar serveşte tuturor să continue purtarea pe baza acestei ipoteze. Ceea ce înrăutăţeşte problema, deoarece face mult mai greu drumul întoarcerii, al schimbării, întrucât toţi se pot baza pe acest mit, toţi pot crede că aşa stau lucrurile. Cine-i de vină pentru asta? Cauzele care se leagă sunt multe. Copilul este soi rău, constituţia lui nu e bună, nu e un copil bun, ascultător şi liniştit. Seamănă cu tatăl, zice mama, ba cu mama, zice tatăl, care are înclinaţia asta şi asta..., seamănă cu bunicul..., şi urmează o întreagă genealogie care nu are nici o importanţă aici.

De multe ori acest calificativ intervine de foarte devreme, deoarece, de exemplu, primul copil a fost foarte liniştit, iar al doilea plânge şi pisălogeşte tot timpul, aşa încât părinţii îl cataloghează de mic ca fiind copilul cel rău, cu urmarea că purtarea acestui copil poate să se strice de tot, numai pentru că de mic plângea şi ţipa mult.

O altă etapă care influenţează copilul este şcoala. Dacă el se obişnuieşte şi merge bine în clasa întâi, care e clasa cea mai importantă în psihologia copilului, dacă reuşeşte să-şi formeze şi să dobândească siguranţa de sine, încrederea în sine, de care are nevoie, atunci în mare măsură poate îndrepta imaginea pe care o are despre sine şi, ajutat de încurajarea şi lauda părinţilor, nu va mai resimţi sentimentul de neglijare, dacă exista, şi apoi se va îndrepta şi purtarea cea urâtă. Există copii care s-au „aşezat” bine la şcoală, au răspuns la ore, au fost apreciaţi de învăţători şi şi-au îndreptat şi comportamentul urât.

Dimpotrivă, dacă nu are loc o apropiere corectă de şcoală, iar copilul nu dobândeşte încrederea de sine, şi imaginea pe care o are este dublată de lipsa de înţelegere şi de greşita abordare din partea celorlalţi, atunci problema se va accentua cu repeziciune. Şi trebuie să vă spun că cercetările dovedesc că o mare parte dintre adolescenţii care au o purtare rea, care se poartă cu impertinenţă, care înjură, care fac stricăciuni, care pierd nopţile, care se încurcă în grupări rău famate ş.a., cei mai mulţi dintre aceştia fuseseră elevi slabi în primele clase de şcoală. Avem nevoie de această informaţie nu ca să ne înfricoşăm în cazul în care copilul nostru prezintă astfel de probleme, ci ca să acţionăm din timp prin încurajarea şi întărirea încrederii de sine a copilului, ajutându-l unde este nevoie, astfel încât să nu se simtă nici inutil, nici incapabil, nici copil rău, care nu învaţă sau îşi supără părinţii, idei pe care chiar noi le indicăm deseori în momentele de furie. 

În plus, de multe ori descoperim la copiii care se simt neglijaţi şi care se poartă urât nu numai o imagine urâtă despre sine, ci chiar o stare interioară care ajunge până Ia deprimare. Deseori văd copii deprimaţi. Asta se întâmplă de regulă la adolescenţă, alteori chiar şi la vârsta copilăriei, iar părinţii nici nu înţeleg ce se întâmplă, nici nu se îngrijesc, nici nu apelează la un specialist. Iar modul în care reacţionează omul la această afecţiune, la durerea şi greutatea psihică ce o însoţeşte, modul cu care se împotriveşte deprimării, ca aceasta să nu-I înghită, îl constituie de cele mai multe ori comportamentul urât. Multor tineri acest comportament urât – numit comportament delincvent sau, medical, deviant – le dă o anume vitalitate, Ie aminteşte că trăiesc, nu-i lasă să se scufunde în melancolia interioară care-i apasă. Desigur, când aceasta se petrece în adolescenţă, este rodul simptomelor ce au început cu mult mai devreme, care nu au fost depistate şi s-au înmulţit, adăugându-se unul celuilalt.

Părinte Vasile, cred că trebuie să fim foarte atenţi faţă de acest mit al familiei pe care l-aţi amintit. Este groaznic să caracterizăm copiii ca fiind răi, în loc să privim comportamentul rău şi să căutăm cauzele care au condus la el. Sau poate mitul copilului rău să ne servească la ceva? 

Adesea acest mit ne este într-adevăr util, ne ajută la ceva, altfel de ce l-am adopta aşa de uşor? Ne ajută practic la a înceta să ne schimbăm, ne justifică stagnarea, ne oprește progresul personal, care, ştim bine, întotdeauna doare. Adică ne opreşte de a ne mai descoperi greşelile, de a le îndrepta – lucru greu. Prin urmare, dacă adoptăm o astfel de ipoteză, acest scenariu sau mit, cum că familia are un membru cu un caracter rău, că are o problemă, tema schimbării noastre se încheie, când de fapt abia acum ar trebui să înceapă. Adică, atunci când descoperim o problemă la un copil, atunci ar trebui să înceapă străduinţa noastră de autocontrol şi autocunoaştere.

Părinte Vasile, ar fi o uşurare să înţelegem că părerea noastră despre copilul cel rău este un mit. Ar trebui să ne aline, deoarece există putinţa îndreptării.

Exact. Există îndreptarea, dar foarte des, aproape întotdeauna, această îndreptare trece prin propria noastră autoexaminare şi prin propria noastră schimbare. Deja am vorbit destul despre această temă, când am vorbit despre sentimentul neglijării. Acolo avem multe de făcut. Acolo avem de descoperit caracteristica fiecărui copil, persoana unică a fiecăruia. Lucru care nu este o îndatorire oarecare. Dacă noi ieşim în întâmpinarea fiecărui copil în parte şi-i oferim o relaţie personală, aceasta ne îmbogăţeşte şi pe noi. Dar putem ajunge şi la alte situaţii, unde noi, părinţii, avem de descoperit lucruri despre noi care au legătură cu purtarea urâtă a copiilor.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 156-159)

Îți mai recomandăm și: Când comportamentul nedorit al copilului este un rezultat al temperamentului

Pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite când copilul se înfurie, să încercăm să aflăm cauzele

De la același autor

Ultimele din categorie