Este greu de găsit o pricină cât de cât întemeiată care să îndreptăţească refuzul de a-i aduce pe copii la biserică. Unii spun că înălţimea lucrurilor credinţei este mai presus de  înţelegerea unui prunc, dar cine nu ştie că tainele credinţei se primesc cu inima? Dacă copiii au inimă înseamnă că au cu ce primi credinţa. Şi încă ce inima au! O inimă care nouă, celor mari, ne este dată ca exemplu: „de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia lui Dumnezeu”, ne-a zis Mântuitorul. Adăugaţi la asta atmosfera bisericii, cu toate sfinţitele ei lucrări, în care se află simbolizată toată credinţa noastră, este curată, cerească, dumnezeiască. Şi cine este mai capabil să respire acest aer şi să prindă viaţă din el? Noi, cei sfărâmiţaţi de căderi, răniţi de patimi, întunecaţi de deşertăciune, ori sufletele acestea nevinovate? Deci, lăsaţi-i pe copii să intre în biserică: ei se află acolo în atmosfera lor autentică. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol 2, Editura Sophia, Bucureşti 2007, p. 44)