Este greu de găsit o pricină cât de cât întemeiată care să îndreptățească refuzul de a-i aduce pe copii la biserică. Unii spun că înălțimea lucrărilor credinței este mai presus de înțelegerea unui prunc – dar cine nu știe că tainele credinței se primesc cu inima? Dacă copiii au inimă, înseamnă că au cu ce primi credința. Și încă ce inimă au! O inimă care nouă, celor mari, ne este dată ca exemplu: de nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu, ne-a zis Însuși Mântuitorul.

Adăugați la asta că atmosfera bisericii, cu toate sfințitele ei lucrări, în care se află simbolizată toată credința noastră, este curată, cerească, dumnezeiască. Și cine este mai capabil să respire acest aer și să prindă viață din el? Noi, cei sfărâmați de căderi, răniți de patimi, întunecați de deșertăciune, ori sufletele acestea nevinovate? Deci, lăsați-i pe copii să intre în biserică: ei se află acolo în sfera lor autentică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sofia, București, 2007, p. 44)