Copiii – o invitație de a ne uni mai mult cu Hristos

Copiii devin o provocare, o invitație a lui Dumnezeu de a vedea mereu lucrurile în adevărul lor, al Lui, de a mă debarasa de concepțiile, simțirile și așteptările mele. De a învăța să respect libertatea fiecăruia, dar și Libertatea lui Dumnezeu de a lucra. De a mă lepăda de fricile mele pentru a nu-i teroriza pe copii cu ele, a conștientiza ce e al meu, al lor, al Lui. Și treptat, mă provoacă zi de zi a mă uni mai mult cu Hristos.

Într-o duminică, Ioan dusese o planșă cu flori pentru Maica Domnului, căci așa îi promisese. Iar în timpul slujbei aceasta dispăruse.

A venit dezamăgit, pierdut de-a dreptul, că cineva a aruncat foaia pentru Maica la coș. Căci nu mai este acolo! Iar apoi când i-a venit varianta cealaltă: „Sau poate că o ține Pruncul Mântuitor în mână, căci văd că are un sul cu o hârtie!” Și fățuca lui a început să radieze mai ca soarele de nu puteai să nu te fericești! Apoi, iar apar norii pe cer: „Dar parcă are altă culoare scrisoarea Mântuitorului decât foaia mea!” 

Apoi stă pe gânduri și alege totuși să fie fericit: poate a ascuns-o în sulul Lui! Și Sfânta Liturghie se poate desfășura cu tihna unei Sfinte Jertfe împlinite: „Mila Păcii, Jertfa Laudei.” Ioan contempla fericirea. Nu am cum să nu fac la fel.

De aceea aș vrea să spun întregii lumi: nu fac atâtea cărți de psihologie și filozofie cât face un copil. E atât de adevărat cuvântul Mântuitorului că până nu vom fi ca unul dintre aceștia, nu putem moșteni Împărăția Cerurilor.

De aceea mărturisesc: Lăsați copiii să vină cu Domnul! Lăsați–i să vină în lume ca să aducă iară și iară restaurarea firii, bunul început, nădejdea cea nouă. Prin ei reinventăm lumea. Prin ei ne retrăim, ne cunoaștem pe noi înșine, prin ei ne retrăim copilăria. Cel puțin eu, în experiența mea de viață, nu am fost nicicând copil. Așa cum sunt acum, când am deopotrivă o lună, un an cu Efrem, am trei ani cu Maria, cinci cu Ioan, apoi am 12 ani și tot așa, mă pregatesc de adolescență dimpreună cu ei. Îi iubesc. Trăiesc una cu ei și astfel sunt copil și înțeleg frumusețea vieții și a Raiului. Aș subscrie și eu Fericirilor Mântuitorului: Fericiți cei ce devin copii! Probabil că aceștia sunt cei curați cu inima.

A! Dar neapărat nu trebuie să uit aventura cu Fericiți făcătorii de pace. Acum ceva timp, era Spiridon mic, îmi desfășuram activitățile în bucătărie încercând să-i și tălmăcesc acestuia câteva dintre fericiri. Eram pe la făcătorii de pace și-i explicam ce bucurie e atunci când aduci pace în jurul tău, când astâmperi un conflict ... La scurtă vreme după, chiar în aceeași zi, aud în sufragerie o ceartă între Nicolae și Alexandru urmată de un tărăboi și mai mare. Când merg să văd ce s-a întâmplat, aflu că Spiridon îi pocnise scurt și calm pe amândoi. Îl privesc nedumerită și dezolată. La care el, neînțelegând tristețea mea, îmi explică totalmente nevinovat: „Dar nu spuneai că sunt fericiți făcătorii de pace? Eu am făcut pace între ei.”

Ce ne-am face noi, cei ce într-o zi îmbătrânim tot ce vedem și trăim, noi, maturii adulți care îmbătrânim primăvara? Ce ne–am face noi, dacă nu s-ar mai naște prunci?

Privesc la ei. Dincolo de frumusețea vederii de dincolo, la însăși situațiile limită în care te pun, chiar și cele mai puțin frumoase, mai absurde, mai negative. Uneori, după  ani de osteneală și jertfă,  primești ca feed-back din partea lor atitudini pe deplin contrare, ba chiar revoltate, ca și cum ai în față cu totul altă persoană decât cea pentru care te-ai dăruit peste maxim. Toate sunt atât de ilogice, de neconforme cu așteptările noastre, cu tot ce am investit în această dăruire de sine cel puțin....Sunt atât de altfel decât toată râvna, buna dorire pe care le asezăm la temelia creșterii lor, încât, ca să le faci față, nu ai decât să devii Theolog. La propriu.

De aceea ei devin o provocare, o invitație a lui Dumnezeu de a vedea mereu lucrurile în adevărul lor, al Lui, de a mă debarasa de concepțiile, simțirile și așteptările mele. De a învăța să respect libertatea fiecăruia, dar și Libertatea lui Dumnezeu de a lucra. De a mă lepăda de fricile mele pentru a nu-i teroriza pe copii cu ele, a conștientiza ce e al meu, al lor, al Lui. De a mă lepăda de voia mea, de nevoia mea și tot așa până la a mă lepăda total de mine însămi.

Ca la Sfântul Botez, nu? O viață întreagă – un Botez. Ba mai mult. Treptat, treptat, mă provoacă zi de zi a mă uni cu Hristos. Și nu vorbesc teorii și nici de lucruri simple. Sunt un om trecut prin multe și vorbesc de situații practice, dificile, cel mai adesea duse la limita absurdului.

Însă toate acestea – exerciții zilnice de teologie vie, un mod de a-L cunoaște realmente pe Dumnezeu, relația Lui cu omul, durerile și bucuriile Lui. De aceea, le spun tuturor: nu eu i-am născut pe ei, ci ei pe mine. Nu eu i-am crescut și educat pe ei, ci ei pe mine. Domnul prin ei. Fiecare pas în lumea aceasta este o călătorie existențială de fapt. Fiecare gest, fiecare călătorie către sau dinspre ... este o călătorie lăuntrică.

*Articolul pe care îl citești, rogu-te, nu îl citi cu ochii cu care privești îndeobște lumea, nici cu mintea cu care îți gândești zilnic lucrurile vieții, de vei dori să îl înțelegi. Citește cu inima, cea care, la un moment dat lasă toate ca pe o pleavă și e întru totul sinceră, vulnerabilă și caldă. Nu în mijlocul străzii sau al grijilor, nici la o cafenea măcar, ci în cămara ta intră, unde este liniște și intimitate, unde cu sine te găsești și astfel să pătrunzi în lectură.

De la același autor

Ultimele din categorie