Unii părinți, conștientizându-și cu sinceritate îndatorirea de a-și educa odraslele în evlavie și frică de Dumnezeu, presupun că atunci când odraslele încep să meargă la școală, această îndatorire părintească încetează sau, mai bine zis, trece asupra dascălilor, în primul rând a profesorilor de religie; că atunci când copii sunt dați la școală, toate îndrumările și exercițiile religioase trebuie lăsate în seama educatorilor de la școală, iar, ei, părinții, sunt de acum înainte liberi de asta, că nu le mai rămâne altceva de făcut decât să pretindă ca profesorii de religie să îndeplinească această activitate așa cum trebuie și în cele din urmă să-i facă buni, credincioși și evlavioși pe copiii lor.

Nu, dragilor, dimpotrivă! Părinții și profesorii de religie sunt datori să meargă mână în mână și în procesul învățământului religios, și în călăuzirea copiilor la o viață evlavioasă: mai mult, părinții trebuie să ducă greul acestei lucrări, iar profesorii de religie și ceilalți dascăli le sunt doar ajutoare.

De altfel, părinții sunt datori să facă asta nu doar cât timp sunt copiii la școală, ci și după ce au terminat-o.

(....) Primul temei pentru care părinții sunt datori să-și învețe copiii religia și să-i educe în chip evlavios în toată vremea educației lor școlare și chiar după ce această educație ia sfârșit constă în faptul că, precum dă mărturie fericitul Augustin, copiii sunt dăruiți de Domnul părinților și de aceea părinții sunt în primul rând și mai strict decât toți datori să dea răspuns pentru sufletele lor.

Bineînțeles, ce poate fi mai comod decât să lași orice grijă privitoare la educația religios-morală a copiilor școlari exclusiv pe seama profesorilor de religie și a celorlalți dascăli? Dumnezeu însă privește lucrul acesta altfel. Părinților le-a dăruit El copiii, și ei sunt primii de la care îi va cere înapoi. Ca atare, părinții sunt primii și principalii educatori ai copiilor, iar preoții și dascălii le sunt doar ajutoare în această lucrare a educării.

Îndatorirea părinților de a-și educa odraslele în cea mai însemnată privință – aceea a evlaviei și a fricii de Dumnezeu – nu trebuie să înceteze atâta timp cât copiii se află sub autoritatea părintească.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, 2006, pp. 91-92)