Vanya avea 7 ani. Era foarte vioi, inteligent şi poznaş. Trăiam în Moscova, în clădirea Băncii, iar naşul lui Vanya locuia vis-à-vis de noi, într-un bloc cu cinci etaje. Într-o seară, l-am trimis pe Vanyuşa la naşul lui, ca să-l invite la ceai. Vanya a traversat strada, s-a dus la etajul al treilea şi, cum nu putea ajunge la sonerie, s-a căţărat pe balustradă. Era cât pe ce să atingă soneria, când picioarele i-au alunecat şi a căzut în casa scării.

Portarul, care stătea la parter, a fost martor la momentul în care Vanya a căzut ca un sac pe podeaua de ciment. Bărbatul cunoştea bine familia şi a alergat spre noi, strigând:

- A murit fiul tău!

Am alergat spre Vanya, dar când ne-am apropiat de imobil, l-am văzut cum venea încet spre noi.

- Vanyuşa, dragule, eşti în viaţă?

L-am luat în braţe.

- Eşti rănit?

- Nu mă doare nimic. Doar am alergat spre naşul şi am vrut să apăs pe sonerie, dar am căzut. După aceea, a venit la mine un bătrân, cel care este în imaginea din camera voastră. Bătrânul din icoană. M-a ridicat, m-a pus pe picioare foarte hotărât şi mi-a zis: „Ei, băiete, stai în picioare neclintit, să nu cazi!”. Am început din nou să merg, însă nu-mi mai puteam aduce aminte de ce m-ai trimis la naşul.

După accident, Vanyuşa a dormit foarte bine 24 ore şi, când s-a trezit, era cu totul şi cu totul teafăr. În camera mea era o icoană mare cu Sfântul Serafim de Sarov.