Odată, într-un sat de munte, la vremea când urzeşte întunericul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s-a pierdut în pădure. După un moment de linişte, a urmat întrebarea senină a copilului: „De ce zboară pasărea?” Altă dată, privind argintiul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii, ca prins de o minune, a întrebat: „De ce curge apa?”

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii? Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într-o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul trăieşte totul în fugă. El nu prinde frumuseţea şi nici lumina adevărului; cele mai alese rosturi şi semne îi scapă. Îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi care trece, omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi dragostea pentru cele trecătoare îl fac să coboare la cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 107-108)